Deşi în tinereţe susţinea că nu-i place să ţină discursuri, Márquez a scos anul trecut o carte cu asemenea producţii personale. A intitulat-o, pe bună dreptate, N-am venit să ţin un discurs. Am început s-o citesc sceptic, am continuat-o cu tot mai multă plăcere şi am terminat-o cu părerea de rău că Márquez, care primeşte peste 2.500 de invitaţii pe an să vorbească în public, n-a dat curs mai multora dintre ele.
Cele mai multe dintre discursurile lui sînt aproape excesiv de scurte, alcătuite în conformitate cu principiul că e mai bine ca auditoriul să regrete că ai vorbit atît de puţin, decît să te aplaude din recunoştinţă că ai terminat. Dar chiar şi cele mai lungi te lasă cu părerea de rău că se isprăvesc atît de repede. Pe cîteva dintre ele, Márquez le-a susţinut în absenţă, adică le-a trimis imprimate pe bandă acolo unde promisese că va vorbi, dar nu a putut ajunge. Imprevizibil şi neceremonios, columbianul te cucereşte cu vorbele lui, îţi ia piuitul cu cîte un foc de artificii al imaginaţiei sale şi te lasă cu gura căscată cu vreuna dintre frazele lui geniale despre care recunoaşte apoi, autoironizîndu-se, că nu ştie de unde i-a venit. Există aici şi discursul pe care l-a ţinut la Stokholm cînd a primit Premiul Nobel îmbrăcat în sacou, nu în fracul consacrat, şi cel din ziua cînd editura la care a publicat Un veac de singurătate i-a dat exemplarul cu nr. un milion, după 999.999 vîndute. Manuscrisul, dactilografiat pe hîrtie proastă, îşi aminteşte Márquez, a ajuns la editură în două tranşe pentru că autorul n-avea bani să-l expedieze prin poştă pe tot odată. Şi a aflat că trimisese la editură partea a doua a romanului de-abia cînd editorul i-a trimis un avans şi rugămintea de a-i expedia mai repede şi restul, fiindcă nu mai putea de curiozitate să citească şi începutul.