În 1990, mă trezesc membru al Uniunii Scriitorilor și pus mai mare peste Comisia de etică și mai cum i s-o fi zis a Uniunii. Cînd am auzit de șefia comisiei, mă gîndeam că va trebui să arbitrez niscaiva certuri scriitoricești.
Cînd colo, era vorba de autori care nu erau primiți în Uniune fiindcă scriseseră despre Ceaușescu în ultimii ani. Unul dintre ei, poetul Andronache, avea vreo opt volume publicate, dar Dan Deșliu, din postura lui de disident, nici să n-audă de el, chiar dacă poetul respins venea zilnic la Uniune cu o pancartă de carton agățată de gît, că are opt volume publicate și nu-i primit în rîndurile breslei. Cu Dan Deșliu îmi dădeam bună ziua încă de pe cînd se ținea Securitatea după el. Cînd l-am văzut în rol de acuzator public contra celor de-alde Andronache, mi-a sărit muștarul. Deșliu îmi chinuise copilăria cu poeziile lui cu partidul din manual, plus versurile din imnul patriei, cel dinaintea „Tricolorului”, și el se lega de amărîtul de Andronache? Eu am plătit! – îmi zice Deșliu. Păi, atunci lasă-l, domnule, și pe Andronache să plătească: el nu e în manuale. E un punct de vedere, a lăsat-o moale Deșliu. După aia nu scăpam de Andronache, care voia să-mi facă cinste că intrase în Uniune și-mi zicea că el nu se prostituase ca Deșliu, care scrisese și versurile imnului comunist.
Publicat în Cațavencii, nr. 5(83), 2013
