Pe vremea cînd Radu Cosașu era redactor la revista Cinema și eu tocmai mă angajasem la România literară, lunea vorbeam și despre fotbal, nu numai despre literatură. Cosașu avea pe atunci o rubrică de sport în ziarul Informația Bucureștiului. Semna cu misteriosul pseudonim Belphegor. Mulți știau cine se ascundea sub numele ăsta, mai ales chibiții. Nu mai țin minte cui din Consiliul Culturii i-a cășunat pe pseudonimul lui Cosașu. Așa că a trebuit să semneze cu numele lui, care era, de fapt, tot un pseudonim. Autorul Supraviețuirilor s-a prins că și rubrica lui va avea aceeași soartă ca Belphegor. Începuse o campanie de „seriosizare” a presei, căreia în scurt timp i-a căzut victimă și rubrica sa, pentru delictul de umor.
După un meci care se dăduse la televizor, cu multe „bare” – vreo șapte! –, îl întreb pe Cosașu ce-ar fi dacă s-ar modifica regulamentul și dacă după trei bare s-ar acorda un gol din oficiu echipei ghinioniste. Se uită el lung la mine. O asemenea propunere venită din partea unui fost portar i se părea peste poate. Mai ales că odată îi spusesem că portarul are cinci mîini. Două de la Dumnezeu și celelalte trei prevăzute de regulament: barele.
Rațional-sentimental, scriitorul a remarcat că da, uneori o bară îți sfîșie inima și pare o nedreptate cumplită, dar poarta trebuie să se termine cumva. Da, zic, însă așa, ca chestie, măcar între noi, chibiții?! Apoi, firește, amîndoi am evocat „barele” celebre care ne veneau în minte și am căzut de acord că există două soiul de „bare”: cele care-ți plac și cele care te disperă, ca să nu mai vorbim de mingea care nimerește bara și ajunge în plasă.
După o săptămînă, Cosașu scrie la rubrică despre această modestă propunere. La trei „bare”, un gol! Chibiții care-i telefonau s-au împărțit în două: unii care erau de acord, alții care țineau cu dinții de litera regulamentului și-i spuneau lui Cosașu că asta ar fi dus la și mai multe rezultate aranjate în fotbal.
Radicalii voiau și alte schimbări, față de care asta cu barele părea nimica toată. Cea mai tare dintre ele era ca portarul să nu mai aibă voie să pună mîna pe minge în careu. La capitolul propunerilor cu trimitere politică: să fie desființată echipa Viitorul Scornicești, ca să nu mai avem vorbe! Să dispară transferurile prin încorporare în armată sau la Securitate, cu care-și rotunjeau loturile de jucători Steaua și Dinamo. Chibiții fierbeau. Aproape o săptămînă a sunat telefonul lui Radu Cosașu mai ceva ca la gară. La început, Belphegorul le răspundea amuzat interlocutorilor. A urmat faza de sastisire, cînd ridica receptorul din politețe, dar cu strîngere de inimă, pînă cînd a ajuns la o resemnare de victimă, ca în 1956, cînd propusese ca scriitorii să scrie despre adevărul absolut, de i se luase dreptul la semnătură și rămăsese șomer. De data asta i s-a luat rubrica de la ziar, ceea ce a provocat un adevărat tsunami telefonic din partea chibiților care voiau să știe de ce nu mai scria în Informația.