Dispariția marelui critic literar

A fost cel mai influent critic literar din România între anii ’70-’90 ai secolului trecut. Practicant al criticii impresioniste, pe urmele lui G. Călinescu, Nicolae Manolescu și-a început cariera la revista Contemporanul, sub conducerea lui George Ivașcu, căruia i-a fost student la Facultatea de Filologie a Universității din București. Același George Ivașcu, numit director al hebdomadarului România literară după debarcarea prozatorului Nicolae Breban, i-a încredințat lui Nicolae Manolescu cronica literară a revistei. Din anul 1977, cînd nu era decît conferențiar universitar, deși îndeplinise toate condițiile pentru a deveni profesor, Nicolae Manolescu a condus Cenaclul de Luni, al studenților de la Universitatea din București, unde s-a format majoritatea poeților optzeciști. Cenaclul a fost interzis, fără tam-tam și fără explicații, în 1983. Conducătorul său, care nu era membru al PCR, n-a protestat.

Pînă în decembrie 1989, criticul a fost unul dintre reprezentanții marcanți ai „rezistenței prin cultură“ care, în ceea ce îl privea, a constat în afirmarea primatului esteticului. Atacat de multe ori, ca și criticul Eugen Simion, de așa-numita critică angajată pentru erezia de a fi susținut principiul maiorescian al artei pentru artă, Nicolae Manolescu a fost printre puținii literați ai vremii care nu l-au pomenit pe Nicolae Ceaușescu în textele lor. Singura lui concesie a fost că, în comentariile pe care le-a publicat în numerele „festive“ ale revistei România literară, lăuda revirimentul literaturii române de după Congresul al IX-lea al partidului unic, primul de după alegerea lui Nicolae Ceaușescu ca secretar general al PCR.

Elogiat aproape săptămînal la postul de radio Europa Liberă, Manolescu n-a fost un disident ca Paul Goma sau ca Dorin Tudoran ori ca, mai tîrziu, Mircea Dinescu, dar în 1985, cînd poetul Dorin Tudoran părăsea România supravegheat de Securitate, criticul l-a însoțit la aeroport, risc evitat de majoritatea scriitorimii autohtone. La 22 decembrie 1989, Nicolae Manolescu apare pe post la TVR, într-un grup de revoluționari. N-a fost printre cei care au cuvîntat atunci, dar prezența lui n-a trecut neobservată. După mineriada din 13-15 iunie 1990, Nicolae Manolescu i-a luat lui Ion Iliescu un interviu apărut pe două pagini din România literară, interviu cu întrebări neașteptat de blînde și lipsit de reacții la răspunsurile prin care invitatul își justifica rolul la mineriadă. Cînd intră în politică – președinte al nou înființatului Partid al Alianței Civice – și e ales senator în Parlament, Nicolae Manolescu nu renunță la șefia revistei România literară, iar după ce se retrage candidează la șefia Uniunii Scriitorilor. E învins de scriitorul Eugen Uricaru. În 2005 candidează din nou și cîștigă, iar de atunci a fost președintele USR timp de patru mandate, după ce a schimbat statutul Uniunii, care limita la două mandate funcția de președinte al Uniunii.

Contestat de Grupul de reformă a USR, Nicolae Manolescu pornește peste o sută de procese împotriva membrilor grupului. Cu acest prilej, Justiția constată că, juridic, Nicolae Manolescu nu e președintele USR și că, legal, Uniunea însăși nu există, încît autorul Istoriei critice a literaturii române lasă în urmă un imens prestigiu literar personal, dar Uniunea Scriitorilor într-o situație absolut problematică.

3.616 vizualizări