Dl Nicolae Manolescu a publicat în România literară, numărul din 29 iulie a.c., un editorial intitulat „De ce nu citesc ce se scrie despre cărţile mele“. Unul dintre motivele pentru care preşedintele Uniunii Scriitorilor nu mai citeşte ce se scrie despre cărţile domniei sale este următorul: „Eu însumi m-aş fi putut lăuda şi critica mult mai argumentat“ – decît, completez eu, cei care se ocupă de cărţile manolesciene.
Că dl Manolescu s-ar putea lăuda mai bine decît o fac alţii este perfect adevărat. Rămîne chestia cu critica. Ar putea dl Manolescu să-şi aducă critici mai argumentate decît ar reuşi s-o facă alţii? Ar putea, zic eu, dar asta presupune că dl Manolescu ştie care sînt slăbiciunile majore ale unei cărţi semnate de domnia sa. Păi, dacă le ştie, de ce le-a lăsat în carte? Numai ca să se critice singur? E caraghios. Aşa că dl Manolescu este supus, la fel ca orice autor, criticilor confraţilor, chiar dacă le citeşte sau nu.
Şi acum să ne întoarcem la titlul editorialului. S-ar putea ca dl Manolescu să nu citească ce se scrie despre el, dar eu nu-l cred. Şi asta dintr-un motiv destul de simplu. La începutul anului 2009, mai mulţi critici literari tineri (nu şi un anume Ciotloş) au scris despre recent apăruta Istorie a dlui Manolescu şi au criticat-o aducînd argumente foarte serioase. Printre ei s-a remarcat Daniel Cristea-Enache. Drept răspuns la cele trei cronici publicate în Idei în dialog, dl Manolescu i-a interzis tînărului critic să mai publice în România literară.
Să fi făcut asta fără să-l fi citit? Nu cred.