Cancelara Elena Vernham e de șapte ani la conducerea unui regim autoritar din Europa Centrală. În palatul în care trăiește ca într-o bulă de cristal, ruptă complet de realitate, ignorînd nonșalant informațiile despre starea precară a economiei și ascultînd doar ce vrea să audă, șefa megalomană, ipohondră și germofobă pînă la paranoia, ca Nea Nicu, se teme c-o să moară de o boală de plămîni, la fel ca taică-său. Asta n-o împiedică însă să se măsoare în averi cu oligarhii industriei în prăbușire, adunînd miliarde în conturile fondurilor ilicite ascunse prin off-shore-uri străine de partenerii săi și ai soțului responsabil legal cu poezia națiunii.
Temperament coleric, labilă psihic și instabilă emoțional, cu schimbări bruște de dispoziție, Elena conduce țara ca pe-o mașină fără frîne sau volan, luînd hotărîri importante după monologurile în contradictoriu cu cadavrul îmbălsămat al tătucului mort de mai bine de un an. În faza asta a ajuns cultul personalității perpetuat de toți cei din jurul său, niște miniștri și consilieri fricoși și conformiști, sicofanții unui sistem corupt în care minciuna e la rang de lege și demagogia politică de stat.
Starea de fapt se complică și mai mult cînd în grațiile Elenei intră un caporal de la țară cu educație limitată, promovat din funcția de asistent personal, responsabil cu măsurarea umidității aerului și exterminarea mucegaiului din palat, în poziția de confident, amant oficial și supervizor al deciziilor sale, un fel de Rasputin cu (in)competențe medicale în tratamente tradiționale, adică băbești, și tendințe superviolente.
Alegorie amară a vremurilor pe care le trăim, cu aluzii mai mult decît străvezii la actualitatea politicii mondiale, The Regime descrie simptomele și evoluția bolii unui sistem represiv printr-o radiografie sarcastică a dictaturii-tumoare de pe organismul societății. Elena Vernham e un personaj construit în tușe groase, din trăsăturile caracteriale și idiosincraziile unor președinți sau premieri trecuți, prezenți și, poate, viitori, un Ceaușescu feminin cu apucături de Lukașenko, Orbán sau chiar Trump (proaspătul reales pentru a cincea oară joacă în altă ligă, cu Stalin, Hitler și Mao). Scenariul, exagerat pînă la absurdul unor situații ridicole, are replicile sardonice și umorul negru ale unui Veep tiranic. Ideea pare însă insuficient exploatată, alegerile din finalul un pic incoerent fiind mai puțin inspirate. Mai interesantă ar fi fost o focalizare fină pe radicalizarea graduală a unui șef de stat, pe degradarea treptată a vieții publice ajunse la bunul plac și ordinele unei persoane bolnave de control, cu alergie la opinii divergente, ferm convinsă că-i deținătoarea adevărului absolut. Care este în fiecare zi altul, în funcție de ce-a visat azi-noapte sau ce i-au mai strecurat în ureche unul sau altul dintre sfetnicii obedienți, lipsiți de curajul de-a spune ceva neplăcut, lacheii care cîntă-n strună pe direcția indicată de mărețul lider.
Morala acestei fabule moderne este clară și universal valabilă, istoric verificată: cînd destinul unei națiuni rămîne la cheremul unui singur om, de vină nu e numai setea de putere a individului respectiv, ci și cupiditatea, conformismul, lașitatea tuturor celor care puteau să i se opună, dar au tăcut, au acceptat, interesat sau nu, și s-au supus servil în toate etapele ascensiunii sale.
The Regime, 2024-, satiră politică la nivel înalt, creat de Will Tracy, șase episoade de 48-59 de minute, difuzat de HBO Max.
1984 de Orwell era un roman, apoi film, in care nu era nimic de ras, autorul chiar se lua in serios de tot.
Urmaresc The Regim, fiecare episod cand apare, subiectul este tot serios, grav, dar nu stiu cum, ma pufneste rasul permanent.
Pupuncuriştii rules!
Caporalul de la tzara este de fapt personajul lui Rasputin care dadea sfaturi familiei tzariste.