Doar de 100 de ani, și deja românizați total

Au fost vremuri când UDMR reprezenta minoritatea maghiară din România și era o organizație politică realmente OK. Ca partid al unei minorități, UDMR reușea să ocupe scaune în Parlament cât un partid măricel al majorității. 6-7% în fiecare legislatură, pe vrema când pragul electoral era de 3%, nu era chiar o performanță de neglijat. Cumva, UDMR reușea să unească în același partid și extremiștii maghiari, dar și moderații, și zănaticii, dar și oamenii cu capul pe umeri. Mulți dintre udemeriștii primelor mandate erau mai degrabă liberali decât unguri. De fapt, erau unguri în aceeași măsură în care erau orice altceva. Faptul de a aparține unei minorități naționale, concentrați în număr foarte mare pe un teritoriu restrâns, nu le ocupa tot timpul. De fapt, fraza “Suntem unguri, iar asta ne ocupă tot timpul” aparține unui scriitor maghiar, Orkeny Istvan. Noi o știm în varianta românizată de un prezentator TV, care a prezentat-o ca și cum i-ar fi aparținut, dar adevărul ăsta e: ea aparține unui ungur, un scriitor care a îndrăznit să-și ia peste picior compatrioții care n-au altă preocupare decât aceea de a fi unguri.

Așa cum există români

care și-au făcut din naționalitate o meserie, așa există și maghiari, în România sau aiurea, care nu mai știu să facă altceva decât să fie maghiari.

Încet-încet, se sting și dispar dintre noi politicienii din UDMR care se mai ocupau și cu altceva. Cei care știau să mai taie o pădure, să prelucreze un buștean și să-l exporte, cei care practicau avocatura și tot așa. Nu toți au murit, dar unii s-au retras din viața politică, lăsând locul liber pentru cei care au făcut din agățarea de putere o ocupație și au uitat că ar fi avut vreodată alta.

În 1996, atunci când Frunda

a candidat la președinția României, am fost rugați, cei de la Academia Cațavencu, să susținem ideea. Ceea ce am și făcut, pentru că ni se părea OK să ajutăm ca între majoritate și principala minoritate etnică să nu mai existe frecușuri demne de cauze cu adevărat mai bune. Era perioada în care Vadim înflorea, în care discursul securisto-naționalist avea grămezi de adepți, iar tulburările de la Târgu Mureș nu erau prea îndepărtate în timp. Pentru noi era un semn de normalitate ca un cetățean român de naționalitate maghiară să poată candida la președinție. Simțeam că asta ne apropie mai mult de acel Occident la care visam de multă vreme. Am fi susținut și candidatura unui rom, a unui neamț, a unui sârb sau a unui bulgar. Doar că la vremea aia era prea devreme.

La lansarea oficială a candidaturii lui György Frunda, așadar, au fost citite, pe scena Casei de Cultură a maghiarilor din București, câteva propuneri de slogan electoral pe care noi le făceam UDMR-ului și candidatului său. Ultima propunere a făcut să se lase tăcerea: “UDMR: noi punem România pe roate, așa cum am făcut și cu Horia, Cloșca și Crișan!”. Cum spuneam, tăcere. Apoi hohote de râs și aplauze. Desigur, sloganul nu a fost folosit, căci materialele electorale erau deja tipărite. Oricum nu ar fi fost folosit, pentru că nu ăsta era scopul lui. Era o ironie atât la adresa demenților români care își doreau exterminarea ungurilor, cât și la adresa extremiștilor maghiari, care nu se puteau obișnui cu deciziile pe care istoria le făcuse cumva defintive.

Au trecut 22 de ani

de atunci și UDMR-ul a început să se schimbe în rău. De 22 de ani, aproape, UDMR este părtaș la guvernare. A avut ministere importante din 1997 până în 2012. A susținut guvernele din 1996 și până azi, negociindu-și la sânge această susținere. Și tot nu credeam că s-a românizat în halul ăsta, până când n-am văzut cum abordează centenarul unirii din 1918.

Într-un fel, e de înțeles că

președintele UDMR, Kelemen Hunor, declară că, pentru el, 1 Decembrie nu e vreo sărbătoare și că el nu aniversează nimic la acea dată. Oricum e suficient că președintele României însuși obișnuia, până mai an, să “comemoreze” data de 24 ianuarie. Dar de aici și până la a băga constant bățul prin gardul după care se odihnesc fără subiect naționaliștii români e distanță mare.

Au fost momente nenumărate în care minoritatea maghiară, reprezentată sau nu de către UDMR, putea cere lucruri. Și vor mai fi astfel de momente, grămezi. Dar nu e 2018 unul dintre aceste momente. Să te apuci să agiți discuții despre autonomie, independență și cine mai știe ce alte bazaconii tocmai acum înseamnă că vrei, neapărat, să stârnești rahatul și să-l faci să miroasă.

Cu o mândrie tâmpă, crezându-se de o inteligență superioară, căci mesajul ar putea fi interpretat oricum, UDMR folosește, de vreo două luni, următoarea zicere: “1000 év Erdélyben, 100 év Romániában!”. Adică: “De 1.000 de ani în Transilvania, de 100 de ani în România!”.

Așa, și? Sunteți mândri? Ce nație slabă sunteți, dacă ați uitat și ați pierdut toată educația adunată în 1.000 de ani în doar 100 de ani în care v-ați românizat total, devenind la fel de neghiobi ca cei mai prostovani dintre prostovanii naționaliști români!