După revoluție, cînd venea prin București, George Astaloș se întîlnea cu prietenii, cîți mai trăiau, se ducea în vizită pe la vecinii lui de pe strada Lucaci și mai bîntuia prin cartier. Nu mai era lumea pe care o lăsase. Dispăruseră și cîrciumile pe care le știa de lîngă Hala Traian. Astaloș își lungea plimbările pe Văcărești, unde făcea arheologie orală printre blocurile apărute în locul caselor de odinioară.
Îl mîna de la spate nostalgia, dar poetul avea și un scop practic. Scria un dicționar de argou. Grosul îl știa de pe vremuri, cînd se întîlnea cu deocheații, pontagiii și manglitorii, să-i tragă de limbă și să le afle vorbele secrete. Mai știa cîte ceva și de la scriitorii care-i povesteau cîte trăseseră în pușcărie în anii ’50, băgați laolaltă cu pîrnăiașii de drept comun. Dar voia să afle și noutăți. Regretul lui era că nu făcuse măcar o săptămînă de pușcărie, dacă tot nu mai avea surse de încredere.
Fănuș Neagu, pe-atunci director la Teatrul Național, îi spune că putea să-i aranjeze imediat cîteva zile de documentare la Rahova, că avea relații. Lui Astaloș imediat îi sclipesc ochii: „Cu cazare sau doar în vizită?”. Brăileanul se crucește. Dacă voia pîrnaie pe bune, Georgică se putea descurca și singur, cu un ultraj, ceva, n-avea nevoie de pile!