Pe 30 octombrie s-au împlinit doi ani de la cea mai mare, probabil, tragedie colectivă post-1989. Că ea a avut loc în clubul Colectiv e doar o coincidență sinistră.
Desigur, timp de câteva luni după tristul eveniment s-a discutat cu aprindere despre starea de degradare în care se află statul român și autoritățile sale, la toate nivelurile. Sistemul sanitar, la pământ. Sistemul pentru intervenții de urgență, depășit. Administrația locală, ineficientă și nepăsătoare. Politicienii, nesimțiți și în fața unui val enorm de emoție. La stat s-a adăugat, ca dezamăgire, chiar și Biserica Ortodoxă, incapabilă să înțeleagă ce s-a așteptat de la ea, incapabilă să reacționeze la nivel uman, nu doar dogmatic. Au trecut doi ani, s-au mai aprins niște lumânări în week-end, s-a plâns, din nou, aproape ritualic. Dar am învățat ceva după tragedia Colectiv? Am mai făcut ceva ca să nu mai fie posibil așa ceva? Nu, nu prea.
Există mai multe planuri
în care putem analiza tragedia de la Colectiv și urmările sale. Primul, în mod neașteptat, este cel politic. În zilele acelea încărcate de emoție, s-a pornit de la condamnarea publică a corupției și s-a ajuns, inevitabil, la politicieni. Iar lucrurile au escaladat rapid. Mii, zeci de mii de oameni mărșăluind nervoși prin București au cerut, mai întâi, demisia primarului sectorului 4, Piedone, care autorizase funcționarea clubului. Apoi au extins cererea la șeful de partid al acestuia, Gabriel Oprea. Ambii au refuzat să demisioneze. Așa că, până la urmă, a demisionat premierul Victor Ponta, dezamorsând o situație ce tindea să devină explozivă și forțând alți doi oameni să iasă din viața politică și publică: Gabriel Oprea și Nicolae Bănicioiu. Pentru Oprea, ăsta a fost începutul sfârșitului. În câteva luni, partidul lui a dispărut complet de pe scena politică, iar el s-a trezit copleșit cu dosare, lucru ce nu i s-ar fi întâmplat câtă vreme era la butoane și-și ținea sufrageria deschisă pentru diverse întruniri de maximă importanță pentru alegerile prezidențiale.
Bănicioiu a dispărut și el, și nici măcar nu mai știe nimeni unde-l poate găsi pentru a-l pune să dea explicații despre bâlbâielile și minciunile din acele zile. Piedone a dispărut, politic vorbind, de asemeni. Ponta încă mai dă din picioare, lovind, la nervi, în toate părțile. Deși, probabil, el era cel mai puțin vinovat în acele momente. Dacă trebuia să demisioneze din funcția de premier, nu din cauză de Colectiv trebuia să o facă, ci din alte motive. Acum poate poza în victimă și, dacă poate, o și face. În acel moment el a fost singurul dintre ceilalți amintiți care a dat dovadă de demnitate și, oarecum, de maturitate politică. A dezamorsat un potențial focos, plătind cu pierderea funcției și a partidului. Ceilalți au pierdut la fel de mult, poate chiar mai mult, și, în plus, au lăsat și o imagine de lași irecuperabili.
Demisia necerută și neașteptată
de nimeni a premierului a dat tragediei din Colectiv aerul unei revoluții spontane. Iar multor cretini le-a dat motiv de delir conspiraționist. S-a ajuns până acolo încât s-a vorbit despre un plan bine pus la punct care să dărâme PSD-ul de la putere, s-a vorbit despre morți ascunși, despre conspirații menite să arunce România în aer. N-a fost nimic din toate astea. A fost un accident sinistru, cum se puteau întâmpla atâtea în cluburile precare ale Bucureștiului. Și cum se mai pot întâmpla încă. Dar au existat și oameni care au profitat politic de pe urma acestei emoții enorme și de pe urma confuziei generale din acele momente. Klaus Iohannis s-a cățărat pe mulțime, a luat frâiele și a instalat un guvern pe care, cu puțin noroc în alegeri, l-ar fi putut avea și astăzi. La doi ani de la tragedia din Colectiv, Klaus Iohannis a evitat să rostească sau să trimită presei vreun cuvânt. Să tragă vreo concluzie, să remarce, așa cum fac atâția, că nu s-a schimbat absolut nimic în ultimii doi ani. Cei care au ajuns miniștri ca urmare a acestui accident tragic ar fi fost cei care, timp de un an, ar fi trebuit să se lupte mai mult ca oricine pentru schimbarea lucrurilor. N-au făcut-o. N-au făcut-o nici urmașii lor. Singurii care mai urmăresc fenomenul sunt părinții celor decedați atunci, răniții și familiile lor, câțiva prieteni ai victimelor și foarte-foarte puțin jurnaliști.
Acum știm că
în Sănătate nu s-a schimbat nimic în bine. Nu s-au renovat spitalele în care au murit oameni din cauza infecțiilor nosocomiale. Nu s-au remediat lipsurile din lanțul de aprovizionare cu medicamente și instrumentar. Nu au apărut noi locuri pentru arși. ISU și SMURD-ul au probleme tehnice din ce în ce mai mari, defecțiunile tehnice și vechimea mașinilor punându-le la grea încercare capacitatea de reacție. Ambulanța e și ea într-o situație poate mai grea decât acum doi ani. Medicii și asistentele au continuat să plece din țară.
Corupția, acuzată public
din zeci de mii de piepturi în noiembrie 2015, nu a dispărut la nici un nivel. Autorizațiile de funcționare se obțin la fel, avizele invocate de pompieri nu există, dar barurile și cluburile funcționează în continaure. Legislația a fost înăsprită pentru a nu fi respectată. După câteva luni de agitație, controalele au slăbit pentru a se reorienta, apoi, tot înspre amenzi și mici ciubucuri, nu spre verificarea reală a posibilităților de scăpare în caz de incendiu.
Justiția a eșuat și ea,
lamentabil. De-abia acum, la doi ani de la tragedie, au început procurorii să se mai agite puțin, comemorativ, și să împingă puțin dosarele. Doi ani le-a trebuit să strângă probe, să ia interogatorii, să citească niște expertize. Doi ani, în cea mai mediatizată tragedie a ultimelor decenii. Asta în condițiile în care expertizele erau gata deja de la începutul lui 2016…
Singurii care,
în toată această perioadă, nu s-au lăsat pe tânjeală, cu excepția celor direct prejudiciați, au fost câțiva ziariști. Ei au săpat în cazul camerei de arși de la Urgență, ei au săpat în cazul pompierilor, ei, săpând, au ajuns la cazul Hexi Pharma, cei care se făceau că livrează produse capabile să omoare bacteriile și microbii din spitale, în timp ce livrau doar apă ușor chimicalizată. Dar nu poți aștepta doar de la Cătălin Tolontan, Mirela Neag și Răzvan Huțac rezolvarea tuturor problemelor devoalate de tragedia din Colectiv.
Tragem linie și
ne îngrozim. Stăm mai prost decât stăteam acum doi ani. Mai puțini medici, mai puține ambulanțe, spitale în stare mai proastă, mai puțini bani pentru medicamente, legi din ce în ce mai nerespectate. Dacă la toate astea adăugăm blazarea și nepăsarea care s-au insinuat printre cei care, în urmă cu doi ani, erau gata să miște munții, tabloul e sumbru. Cei religioși să se roage, ceilalți să-și găsească surse de speranță în alte părți. La statul român nu e cazul să încerce.