Cu Doru Antonesi despre umorul involuntar al româncelor care-și invocă un anumit organ pe care nu-l au, despre umorul care mai mult nu e al televiziunilor, despre analfabetismul producător de insulte și despre neorealismul filmelor autohtone care umblă să intre cu numărul de înjurături în Cartea Recordurilor.
Cristian Teodorescu: Să recunoaștem: înjurăm mult și cu plăcere, ne evocăm p… pe stradă cu voluptate, de-au ajuns și fetele s-o facă. Simptom de libertate sau de frustrare națională?
Doru Antonesi: Mai ales chestia cu evocările fetelor mi se pare cea mai hazlie. Din copilăria mea, petrecută la Gura Humorului, județul Suceava, îmi aduc aminte că singurele doamne care mai vorbeau astfel ocazional erau româncele de etnie țigănească. Scuze pentru exprimarea incorectă politic, dar pe vremea aceea nu exista în vocabular nici etnia romă, nici cea rromă. Totuși, eu îmi aduc aminte precis că aceste doamne, în conflictele cu milițienii, în timp ce se roteau cu cîte un copil ținut de picioare pentru a-și crea mai mult spațiu personal, ele evocau întotdeauna propriul organ genital, ceea ce pare mai onest. Adesea îl și prezentau vizual în timpul dialogului contradictoriu prin ridicarea fustelor, ceea ce era o onestitate puțin cam excesivă. Păcat că această tradiție de ridicare a fustelor pentru confirmare vizuală s-a pierdut în zilele noastre, laolaltă cu tradiția cabinelor telefonice, tradiția videorecorderelor și tradiționalul bun-simț țărănesc. O urmă din această tradiție mai supraviețuiește în industria de videochat și în divorțurile unor vedete ca Anamaria Prodan Reghecampf. Mă așteptam ca, la un moment dat, Anamaria să-și adune impresiile despre ex-soțul ei într-o carte: Mein Reghecampf. Păcat că nu s-a întîmplat, era un titlu bunișor.
C.T.: Umorul de la televizor sau, mă rog, ce se vinde sub acest nume a ajuns de o vulgaritate fără margini. Unii susțin că „asta se cere“. Chiar așa e?
D.A.: Mie nu mi se pare umorul de la televizor chiar așa vulgar. Nu e prea elaborat, asta-i drept, iar de cele mai multe ori e de o banalitate stridentă, dar folosește cuvinte permise de CNA, deci vulgaritatea are niște margini. Oricum, e foarte puțin umor de orice fel la televizor. În afară de serialul Las Fierbinți, care o arde pe comedie cu țara, se știe, nici nu prea sînt producții. A făcut o încercare Toni Grecu cu un serial la Kanal D, nu prea i-a ieșit, nu știu din ce motive. Mai e „Cîntarea României“ la umor, numită iUmor, unde sînt și faze de umor bune, nu prea dese. Îmi aduc aminte că atunci cînd am terminat contractul cu PRO TV și televiziunea nu l-a mai reînnoit, ăsta a fost motivul invocat: „Umorul vostru nu se mai cere“. Acum, vorba personajului lui Mugur Mihăescu, polițaiul Garcea, cînd întreabă un contravenient cît fac 4 x 4 și acesta răspunde repede: „12!“. Garcea reflectează o secundă și zice: „Șmechere, știi că n-am cum să te verific!“. Cam așa mă gîndesc și eu, că n-am cum să verific dacă asta se cere. Cum nici directorii de programe din televiziuni n-au cum să verifice dacă o producție de umor e bună sau nu. Le lipsește al șaselea simț, al umorului.
C.T.:Teambuilding și Taximetriști își dispută primul loc într-un top al filmelor românești în care se înjură cel mai mult, filme care-l fac pînă și pe CTP, care numai pudibond nu e, să se declare dezgustat. Ăsta o fi neorealismul autohton la care CTP-ul n-are acces?
D.A.: Sincer, eu despre neorealism nu știu decît că era italian, ceea ce din start pare mai bine decît dacă ar fi fost socialist. Despre realismul socialist știu că era foarte plictisitor și trebuia colorat în dialogurile din filme cu cîte un „Paștele mă-tii!“. Dacă filmele astea două sînt așa de populare, înseamnă că oamenilor care merg la cinema le plac. Poate limbajul din filmele astea e o proiecție imitativă a dialogurilor din filmele americane, care sînt pline de „fuck“ și „fucking“, nu știu. Taximetriștii cu care am fost eu prin București nu înjurau, poate-mi fac timp să merg și printr-o filială de multinațională să aud cum vorbesc ei. Ca o impresie personală, obișnuit cu filmele americane în care toată lumea înjură cu sete, cu rost sau fără, am fost foarte mirat cînd am ajuns acolo să nu aud nici o înjurătură pe stradă în două luni de zile. În fine, filmele respective fiind filme, nu studii științifice, scopul lor nici nu este să fie prea realiste, ci să te facă să rîzi sau să plîngi sau să cazi pe gînduri. Pe mine nu m-au făcut, dar poate e vina mea.
C.T.: De la „Bă, tu știi cine sînt eu?“ din anii ’90 am trecut la mai directul „’Tu-ți morții mă-tii!“. Evoluție sau revoluție?
D.A.: Nici, nici. Nu e nici măcar involuție, e o lipsă de interes generalizată pentru comunicare. Oamenii sînt istoviți de comunicarea virtuală, care le ocupă timpul la serviciu, și nu mai sînt în stare să deschidă o linie de conversație. „Bă, tu știi cine sînt eu?“ invita preopinentul la diverse presupuneri pe care le putea lansa în discuție. Acesta putea zice: „Nu ești cumva soțul Mihaelei Rădulescu?“ sau „Știu, ești mătușa Tamara a lui Adrian Năstase!“. În primul caz, întrebătorul putea continua cu o interogație: „Băi, boule, ți se pare că-s Ștefan Bănică Junior?“ sau cu o negație: „Nu, băi, zdreanță, sînt Gigi Becali!“, ceea ar fi fost evident un sarcasm, căci Becali l-ar fi pocnit pe întrebat din prima sau l-ar fi pus pe Zmărăndescu s-o facă, n-ar fi stat la discuții. În al doilea caz, întrebătorul ar fi zis, mai mult ca sigur: „Așa e, sînt mătușa Tamara și am niște tablouri nud cu nevastă-ta din colecția Varujan Zambaccian“. Evident, de aici se ajungea repede tot la „’Tu-ți morții mă-tii!“ în ambele situații, dar oamenii doar discutau insultător, nu se insultau mitocănește. E păcat că s-a pierdut și tradiția asta la fel ca ridicatul fustelor.
C.T.. Să fi ajuns umorul afacerea analfabeților funcțional?
D.A.: Eu zic că mai sînt speranțe să nu fie așa. Am văzut de curînd o producție în care joacă chef Liviu Dragnea pe un canal YouTube, iar episodul în care a prezentat felul de mîncare „Coji de cartofi românești prăjite în ulei de măsline neromânesc, dar special pentru prăjit“ a fost foarte hazliu, sper că umorul a fost intenționat, eu am rîs bine. Avem mare nevoie de astfel de producții la fel cum are nevoie și poporul de astfel de rețete.
C.T.: Limbajul insultător al ultrașilor de pe stadioane s-a oploșit și în Parlament, sub justificarea că așa vorbește poporul. Care popor, domnule?
D.A.: Dacă avem parlamentari de mare succes care provin în direct din rîndurile galeriilor de pe stadioane e destul de clar că ei nu-și schimbă nici limbajul, nici atitudinea, deoarece acestea sînt calitățile esențiale care i-au adus în Parlament. Poporul lui George Simion vorbește altfel decît poporul lui Nicușor Dan și altfel decît poporul lui Marcel Ciolacu. Nu mai spun de poporul lui Kelemen Hunor, care vorbește foarte frumos, dar în altă limbă, deci nu poate constitui un exemplu bun, că noi nu înțelegem. O dificultate majoră apare la poporul lui Klaus Iohannis. Întrucît președintele Iohannis nu vorbește cum vorbește poporul lui, ci tace cum tace poporul, și cum nu poți tace înjurături, a ajuns… nepopular. Cred că pentru politicieni o variantă mai bună, pentru toți, ar fi nu să vorbești cum vorbesc alegătorii tăi, ci să faci cum fac alegătorii tăi. Pentru că, în ciuda impresiilor unor influencer-i, poporul mai mult muncește decît vorbește. Nu că ar fi convingerea lui că așa e corect, dar nu prea are încotro. Poporul nu e ales, deci… Cu excepția poporului evreu, desigur, care e și ales, și nevoit să muncească.
C.T.: Ce mai înseamnă a vorbi normal în România?
D.A.: Nu prea știu, nu prea vorbesc. Dar n-aș fi român adevărat dacă nu mi-aș da cu părerea. În politica românească auzim uneori că „toate opțiunile sînt pe masă“. Mai ales cînd Guvernul trebuie să rezolve o problemă care irită populația, de exemplu „pensiile nesimțite“ sau „prețurile nesimțite la gaze și curent electric“. Problemă pe care Guvernul nici nu știe cum s-o rezolve și nici n-are de gînd, doar o plimbă de colo-colo. Cred că așa e cu vorbitul normal în România: „Toate opțiunile sînt pe masă“.
Cu oameni geniali și integr(ijuli)i precum Domnul Antonesi, ar fi șanse a ajunge România să fie salvată!
Să nu ajungem să -i ducem DORU!