Cu cît îmbătrînesc, cu atît îmi dau seama mai limpede că omul e un animal neliniștit, dispus să creadă, să vadă și să audă ce nu se poate vedea, auzi, mirosi ori gusta, mult mai repede și mai decisiv decît adevărul cenușiu, realitatea strîmtă și viața de rahat pe care o are de trăit. Între ’97 și ’99 am lucrat la revista Dracula, cu niște oameni foarte simpatici, Oana și Alec, care conduceau cu mînă de fier afacerea. La începutul șederii mele pe acolo, eram convins că nimeni nu poate crede în drăciile și drăculiile care se înșirau, ca pe ață, după un tipic elaborat la sînge. Era musai ca lumea înconjurătoare să fie doldora de spirite, întruchipări, blesteme și, mai ales, de extratereștri. Buni extratereștrii, dar și suficient de înspăimîntători. Exact cum să pleci balanța cînd spre rău și cînd spre bine, după cum o dictau interesele.
Ceea ce se știe mai puțin și e mai puțin vesel e că acolo, la Dracula, se muncea pe rupte. Activitatea începea cam pe la opt și jumătate, iar cea mai grea zi era cea de luni. Copiii (că erau ca copiii mei, numa’ între nouășpe și douășpatru de ani) se reculegeau cu greu după petrecerile de vineri, sîmbătă și duminică. Mai ales dactilografele, care dormeau pe clape (taste) pînă spre prînz, iar cînd venea cîte un redactor să le dicteze, ridicau niște pleoape de plumb roșu de pe niște ochi roșii, cu care s-ar fi putut ascunde în cireș.
Printre ei, era și o fată brunetă, măslinie, nu prea înaltă, cu față rotundă, veșnic veselă și cu „lasă-mă şi nu-mi da pace” în corp și-n ochi, Olga Machin. Olga era cea care petrecea cel mai mult și care venea, cum v-am spus, lovită-n aripă. Fuma Viceroy pe balcon, iar cînd ne-am mutat, în grădiniță. Olga găsea mereu un motiv de distracție, ridicînd o sprînceană și prefăcîndu-se încruntată. Dar, de bătut, bătea ca un înger.
Povestea ei începe într-un ajun de Crăciun, în anul de grație 1998. Lucrasem din greu pentru un număr festiv, în care toate misterele se terminau cu bine, descîntecele își atingeau scopul, iar Moș Crăciun hălăduia liber prin lume. Așa că am pus de o mică petrecere, cu toți, de-a valma. Din glumă în glumă (pe vremea aia nimeni nu avea habar de corectitudinea politică), am trecut la pariuri și provocări. Cum fetele erau majoritare, am dat un premiu. Fata care avea să-și dea tricoul jos și să ne arate sînii urma să primească un milion. Am pus muzică, am dat de băut. Nimeni. „Mă, e adevărat?” „Hai, că asta, nu!” „Pînă aici!” Totuși, un milion era un milion pe vremea aia, puteai petrece o săptămînă. Un pachet de Viceroy era 50.000. Olga s-a uitat la mine. „Pe bune dai un milion?” „Dau.” „Și cît ar trebui să stau goală?” „Cît vrei, da’ pe bune.” „Bine, a zis ea, vreau să văd milionul.” Am fugit la Alec și m-am împrumutat, pînă la salariu. L-am răsfirat pe masă. „Puneți muzica”, a zis Olga. Și, cu o mișcare bruscă, și-a tras tricoul peste cap. Apoi a fugit din cameră. Cînd s-a întors, roșie la față și, bineînțeles, îmbrăcată, a luat banii. „Mi-i dai?” „Sînt ai tăi!”
– Ah, a zis altă fată, dacă știam că așa puțin, mă dezbrăcam și eu!