Fără să-mi dau seama, mă îndrăgosteam fără să bag de seamă. Mie, unuia, nu mi se părea chiar așa des, dar, privind de acum, de la înălțimea vîrstei, mă prind că era cam frecvent. Și nu cred că e cineva pe lumea asta care să creadă despre propria persoană că a comis-o neiertat de mult. Eram în anul III de facultate, la capătul unei relații dezastruoase. De aceea, chiar și cînd mă întîlneam cu fata cu care mă cuplasem, mintea îmi fugea cu sorcova. Ei bine, am fost agățat pe scările de lîngă Eminescu de o tipă din anul I. A venit glonț la mine și mi-a înfipt deștu-n piept.
— Eu sînt prietena Luisei… De la Liceul „Neculce“, știi… Eram cu doi ani mai mică… Să știi că am picat la primul examen. Da’ acum am intrat.
Pentru că nu dădeam nici un semn, fata a continuat:
— Te știu, veneam la cenaclu, la liceu, Luisa te știa, mamă, ce te-a mai iubit!
Fata din fața mea avea o ciudată mișcare a degetelor, ca un soi de evantai răsfrînt. Țigăncoasă, cu nasul șui, cu ochii mari, întunecoși, cu o figură triunghiulară, extrem de mobilă – mă zgîiam la ea, încercînd să aflu de unde cunoștea istoria unei despărțiri secrete dintre o fată și un băiat. Atunci, în toamna lui ’76, povestea era de mult uitată și ia te uite cine se găsise s-o dezgroape!
Așa am făcut cunoștință cu Mariana Marin – Madi, cum îi spune, și azi, toată lumea. În numele apartenenței tribale la același liceu și, evident, în numele poeziei, ne-am împrietenit. Mi-a plăcut, pentru că era altfel. Avea ceva ce nu avea nici o fată de pe fața pămîntului. Nu mă întrebați ce, că sinele sau, mă rog, subconștientul nu pot fi trase la răspundere pentru deciziile pe care le luau în numele meu. Scriam, amîndoi, cam prost și discutam despre asta de multe ori în garsoniera ei din Titan. Eram amîndoi disperați că nu găseam tonul potrivit. Încet-încet, sticla de vin se golea (Madi putea băga orice bărbat sub masă, dacă voia) și Panorama literaturii universale, a lui A.E. Baconsky, acoperea cerul discuției. Cum ar fi să fim cei mai mari poeți din Univers? Scriind mai bine. A, asta era clar, numai mai binele rămînea în ceață. Și ne întorceam la versuri.
Da, dar mie-mi sticleau ochii și-mi mirosea a catrință.
Pînda a durat pînă la cutremur, pe 4 martie 1977. Țin minte că, după ce s-au liniștit lucrurile acasă, am fugit în noaptea aia drept la Madi. Am răsuflat ușurat că blocul ei era încă în picioare. Am strigat-o toată noaptea. N-a răspuns și, nițel mai tîrziu, am aflat că nici nu fusese acasă. Dar, din clipa în care i-am strigat numele, pierdut printre cetățenii năuci, m-am prins că mă îndrăgostisem. Din nou.