Romanele scrise la persoana întîi te fac aproape întotdeauna să te întrebi cîtă autobiografie a autorului a pătruns în paginile lor. Întrebarea asta depinde de gradul de verosimilitate a cărții. Adică, paradoxal, de capacitatea autorului de a spune „minciuni adevărate”. Și cu cît cartea e scrisă mai cu talent, cu atît întrebarea pe care ți-o pui e mai sîcîitoare, dacă nu-l cunoști pe cel care a scris-o, chiar dacă știi că de multe ori ai de-a face cu un truc literar pe care autorul îl folosește ca să te facă să-i crezi ficțiunea.
Cristian Fulaș, pe care l-am întîlnit de cîteva ori, la tîrgurile de carte, mi s-a părut un tip nemulțumit, care încearcă să dea impresia că nu-i prea pasă de opinia celor din jur. Scriitorul ia totuși parte la lansările cărților sale și pare destul de tușat de aceste evenimente, chiar dacă, înainte și după, are un aer detașat-cinic, de parcă s-ar supune unei corvezi pe care o suportă cu mare greutate. Omul mi s-a părut un timid orgolios, care și-a tot amînat debutul pînă cînd, la 36 de ani, a găsit o cheie literară care să-i împace și timiditatea, și orgoliul.
Fâșii de rușine e o carte despre dependența de alcool și droguri, scrisă cu o acuitate a observației și cu o documentare minuțioasă care te fac să-l crezi pe omul fără nume care se povestește în acest roman. De fapt însă, marea temă a cărții e aceea a scrisului și a dependenței pe care scrisul o provoacă celor care trec prin ea. În partea asta însă, Fulaș nu mi se pare prea convingător, iar textele pe care le citează din opera în proză sau în versuri a personajului său, care se citează pe sine, sînt destul de oarecare, emfatic-lirice, ca ale multor tineri autori care scriu poezie și proză cu o ambiție care nu se prea justifică în calitatea producției lor literare. Atîta doar că personajul său își tamponează cu suficient umor încercările literare cu ajutorul cărora vrea să-și rezolve dependențele care îl duc mai întîi la spital, apoi la un soi de sanatoriu pentru drogații cu alcool sau cu diverse substanțe injectabile și cu pastile care provoacă dependență.
Mi-ar fi plăcut ca în acest roman să fi apărut și vreun caz de dependență față de jocurile de noroc și vreunul care ține de dependența sexuală, în sanatoriul în care personajul lui Cristian Fulaș încearcă să scape de băutură și de alte droguri. Asta poate și din cauză că mi-am adus aminte de Jucătorul lui Dostoievski, mărturisire la persoana a treia a romancierului despre neputința lui de a nu juca la cazinouri. Dar și de obsesia sexuală din Lolita lui Nabokov sau din Ciuleandra lui Rebreanu.
Cum poți scăpa însă de dependență? Aici, crede personajul lui Fulaș, trebuie să-ți recapeți rușinea față de cei din jur. Cu alte cuvinte, să înceapă să-ți pese din nou de lumea din care faci parte. Adică să vrei să te resocializezi, după ce te-ai izolat în dependența ta. Iar soluția pe care o descoperă la sanatoriu personajul lui Fulaș e să se despartă de mediul său și să înceapă o viață nouă, cu ajutorul altor pacienți ai sanatoriului, care vor să facă același lucru.
Mă îndoiesc însă că rușinea de ceilalți, fie ea și în fîșii, poate fi începutul unui antidot personal față de dependența de ceva. Jucătorul lui Dostoievski, chiar dacă se rușinează pentru slăbiciunea lui care-l sărăcește, nu e în stare să renunțe la ea, fiindcă undeva în străfundurile sale continuă să creadă că într-o zi va avea noroc, la fel cum alcoolicii și dependenții de alte droguri își închipuie, pînă în ultima clipă, că pot renunța oricînd la dependența lor, ca la fumat, doar că tot amînă să renunțe.
Cristian Fulaș, Fâșii de rușine, Editura Polirom, 2018.