Credeam că am epuizat subiectul adevăratelor valori, nu știu de ce unele televiziuni preferă să continue. Gata, am înțeles, am uitat care sunt, acum putem să trecem mai departe? Poate că e nasol să uiți de adevăratele valori, dar nu-i o tragedie, nu e o chestie despre care să faci în fiecare săptămână emisiuni sobre și să vorbești cu un aer grav. Cel mult îți notezi ci pixul pe mână, ca să nu mai uiți: ADEVĂRATELE VALORI. Data viitoare când vrei să mergi la un concert de manele o să-ți amintești de ele și, în loc să te duci la Miss Piranda, treci pe la librărie și-ți cumperi un volum de poezii de Octavian Goga.
Și apoi, mai e observația asta amară, că ne-am pierdut vechile repere. Noroc că televiziunile care se vaietă pe tema asta ne și spun care sunt: dacii, Ștefan cel Mare, Ion Cristoiu. Dan Puric amintește mereu că dacii aveau o chestie sau alta pe care noi am pierdut-o. Și adevărul e că ar putea spune orice despre daci, pentru că n-au lăsat în urmă o cultură scrisă.
Sunt câțiva realizatori tv cărora poți să le spui orice dacă folosești tonul potrivit, ei vor încuviința mereu tâmp. Poți să-l aduci inclusiv pe Stalin în emisiune la Rareș Bogdan. La poveștile despre cum a deportat el milioane de oameni în Siberia, Rareș Bogdan o să dea din cap și-o să spună: Fascinant, maestre. Trebuie doar să abordezi subiectul cu un aer misterios, ca și cum n-ar fi vorba de oameni pe care i-ai omorât, ci de altceva, mai înalt. O chestie care se făcea pe vremuri și care acum nu se mai face. Există un tip de prezentator tv care are o slăbiciune pentru chestiile care se făceau pe vremuri și acum nu se mai fac.
Și ajungem la Ion Cristoiu. Sper că Rareș Bogdan are un simț al umorului ieșit din comun și că-i spune ”maestre” la mișto, așa cum îi spui unui gras de doi metri Micuțu. E ciudat să faci mereu mare caz că am uitat de adevăratele valori, iar apoi să-l chemi pe Cristoiu în emisiuni eveniment și să-i spui maestre. Cristoiu impresionează cel mult prin cantitate. E ca un colecționar care se laudă că are ceasuri în valoare de o sută de mii de dolari, doar că să descoperi pe urmă că deține de fapt câteva geamantane de chinezării, mii de ceasuri ieftine la trei dolari bucata.
De ceva timp, are un fel de site pe care pune zilnic texte, iar una dintre categorii se numește, sugestiv, ”Proză satirică”. Te aștepți la observații subtile, umor de situație, satiră necruțătoare. Mă rog, chestii de râs. De fapt, e vorba de niște banalități inexpresive în care tot umorul decurge din folosirea unor nume din popor:
”Culai Băltosu din Ascuţiţii Dulci s-a întors din Italia fără nici un ban, cu ochiul stîng vînăt de la o bătaie cu pumnii, în metrou, dar cu un tranzistor stereo, dotat cu căşti de ascultare ultraperformante, din dotarea serviciilor secrete.”
Proza are tot ce-i trebuie: e de actualitate (despre români în Italia), e funny (Culai Bălțosu, nu poți să nu râzi la chestia asta) și propune un personaj complex, care și-a luat bătaie la metrou. Dar tot nu-i mai tare decât postarea în care Cristoiu povestește despre cum îl fluieră taximetriștii pe stradă:
”Nu știu dacă am scris despre asta pînă acum. Stau la vreo cinci sute de metri de Biblioteca Academiei. În fiecare zi, car după mine de la și pînă la Bibliotecă două valizoaie pline cu cărți și manuscrise.
Cînd mă văd pe Victoriei, taximetriștii scot capul pe fereastra mașinii și mă întreabă dacă merg cumva la Gară.”
N-am citit mai departe, dar probabil că are și o bucată în care povestește cum îl agață unii în cuier și aruncă cu ghemotoace de hârtie în el.