Poate nu este România cea mai cea țară în raport cu drama ucrainenilor. Or fi și țări care au dat mai mult, mai bine, mai îndesat.
Dar.
Se face în curând anul de când la câteva puncte de trecere a frontierei s-au adunat bunătatea, compasiunea și generozitatea unui popor aparent incapabil de astfel de manifestări la scară mare. Și totuși, ce demonstrație de cumsecădenie au făcut românii…
N-a durat o zi, n-a durat două sau trei. A fost ceva ce s-a întins pe luni de zile. Se întâmplă și azi, dacă vă interesează această informație.
Toți refugiații din Ucraina au fost primiți aici așa cum trebuie. Serios. Am petrecut multă vreme în vama din Isaccea și am văzut mult și multe. Mai mult decât aș fi vrut să văd, în orice caz.
Am scris, în primele două luni, corespondențe pe Facebook. Era mai rapid și ajungeau unde trebuie, în timp util. Bine că am câțiva cititori și pe platforma aia. Și mai sunt și darnici, căci mulți au vrut să dea bani pentru a-i ajuta pe refugiații din zona Tulcei. Un prieten, care avea altă graniță cu Ucraina mai aproape, a preferat să doneze pentru o asociație din Tulcea. Și a și revenit, după aia, cu alocația fiicei lui. Plus ceva de la el.
Mai am un prieten care aproape s-a mutat în Isaccea, din martie anul trecut. Ca să-i hrănească pe refugiați. Aproape și-a uitat business-ul lui și a plătit pentru asta. Dar, cumva, nu-i pasă. Că erau, acum aproape un an, 8-900 de refugiați pe zi care mâncau de la el, că sunt, acum, 8-900 de șoferi de TIR care, așteptând să treacă în Ucraina, au nevoie de mâncare, pentru el tot aia e. A hrănit toți refugiații, toți voluntarii, toți angajații statului care primesc bani pentru „norma de hrană“. Frizează falimentul, după ce unora li s-a părut că se umple de bani pe spinarea refugiaților.
Am cunsocut mulți oameni, în perioada asta, care s-au pus pe ei la dispoziție pentru a ajuta. Alții care și-au pus toate posesiunile la dispoziție, tot pentru a ajuta. Habar n-aveau că statul va da vreun ban. Pur și simplu au luat acasă/în pensiune sau și acasă, și în pensiune zeci de refugiați, din prima. Acum își vând pensiunile, pentru că i-au cocoșat facturile la energie din februarie-martie-aprilie 2021.
Nu spun că ar trebui să li se ridice statui oamenilor ăstora. Probabil că nici nu ar vrea așa ceva. Dar mă gândesc la sutele de mașini mai scumpe decât pensiunea lui Yogi, din Dunavăț, pe care le-am văzut trecând prin vama de la Isaccea. La băieții ăia incorporabili care fugeau din țara lor singuri la volan. Sfidători, aroganți, plini de ei.
Din sensul ăsta, încă, se scurg spre Ucraina milioane și milioane de euro zilnic. Ajutoare și armament. Ajutoarele apar în actele vamale, armamentul nu.
Nu e ca și cum am avea de ales. Suntem aici, la graniță, ajutăm. Nu așteptăm nimic în schimb.
Nu laude, decorații, limbi. Pentru asta există Bono și alte vedete.
Băi, dar măcar așa, de ochii lumii, de dragul ălora care încă înghit (fie și pentru schema 50+20) toate fițele neînghițibile, n-ar putea și vecinii noștri să fie mai grijulii cu minoritatea vorbitoare de limbă română? Nu cere nimeni tratament special, dar parcă nici vânarea minoritarilor pentru armată, în locul șmecherilor care au cazarea plătită de noi, nu e o variantă.
Aaa, dacă clovnul ăla în kaki le-ar mai mulțumi și românilor, din când în când, poate ne-am simți și noi mai bine. Dar nu e obligatoriu. Ne descurcăm și fără. Рекуноштинцэ, până la urmă, nu e și pentru căței, nu?