Ca întotdeauna la alegeri, și pe 26 mai s-au furat voturi. Cîte? Niciodată nu vom ști. De fapt, niciodată n-am știut cîtă democrație se falsifică la urne. Numărul buletinelor falsificate și ordinul de mărime al fraudei plutesc în ceață, aparțin acelei mitologii frustrate din care izvorăște o revoltă trecătoare, depășită repede prin uitare. Monica Macovei, de pildă, a informat Bruxelles-ul că, la referendumul din 2012, s-au furat peste un milion și jumătate de voturi. A fost o minciună: instanțele judecătorești au concluzionat că e vorba doar despre cîteva mii. Dar efectele minciunii s-au răspîndit mai repede ca pesta porcină și birocrații europeni au rămas convinși că dușmanii fostei procuroare comuniste sînt hoți. Traian Băsescu, în 2004, a demascat furtul de la urne doar cîteva ceasuri, pînă cînd Serviciile l-au informat că el a fost desemnat, de fapt, cîștigător la numărătoare. Și PSD, și PNL, ba chiar și PNȚ, la vremea cînd încă trăia, obișnuiau să se dea de ceasul morții că se fură la alegeri, pentru ca apoi, cînd lucrurile se aranjau întrucîtva politic, cînd învingătorii și învinșii conveneau o distribuție acceptabilă a puterii și a banilor, ideea de furt să fie lăsată baltă.
Singurii păgubiți au fost mereu alegătorii, fiindcă furtul la urne, indiferent de mărime sau de autor, le-a schimbat sensul așteptărilor, fără ca această schimbare să poată fi măsurată cîtuși de puțin. Întrebarea este: de ce niciodată nu s-a verificat, așa cum trebuie, acest furt? Ce-i împiedică pe cei ce pot să măsoare frauda să se apuce, pur și simplu, de renumărat?
Să luăm cazul alegerilor europarlamentare de luna trecută. Importanța lor politică directă e mică. O răsturnare a rezultatelor oficiale n-ar schimba mai nimic, poate ar modifica biletele de avion ale unuia care s-a crezut ales. Obișnuitul murmur al fraudei s-a făcut auzit și de astă dată. Au apărut liste suplimentare false, prezențe la vot de peste 100% în circumscripții de obicei pustii, procese-verbale din ambasade unde numărul de voturi a fost de patru ori mai mare decît numărul alegătorilor, în fine, ungurii au intrat miraculos în procentul lor tradițional după ce sondajele arătau constant că nu intră și după ce au fost votați în secții din Deltă, din Moldova și Bărăgan, acolo unde ideile maghiare se bucurau de o seculară indiferență.
Ce împiedică, deci, majoritatea parlamentară, care deține și puterea executivă, să organizeze o renumărare imediată a voturilor? Sacii cu buletinele de vot se află încă sub formă fizică, depozitați undeva, sub sigiliu. Parlamentul poate cere Guvernului, printr-un vot extraordinar, să securizeze imediat sacii, să îi transporte în pavilionul central de la Romexpo, de pildă, să-i pună sub protecția camerelor TV și a luminilor orbitoare de platou. Nouă milioane și ceva de voturi pot fi numărate, la bucată, într-o săptămînă. Societatea civilă îi poate selecta pe cei 100-200-300 de voluntari necesari, trebuie doar să i se ceară ajutorul. Transmisă în direct pe mai multe canale online și prin voluntariatul televiziunilor de știri, luminată feeric și înconjurată de Jandarmerie, Poliție și trupele antitero de la SRI, dacă e nevoie, numărătoarea nu numai că ar înveseli un pic vara, ci ar ajusta costumul electoral pe trupul sedentarizat al democrației.
S-a furat mult, s-a furat puțin? Au fost obișnuitele incidente locale, bazate pe excesul de zel al primarilor, sau a fost mîna neagră a Serviciilor? Drumul cifrelor de la tabletă la BEC, parcurs prin țeava STS, a schimbat rezultatele sau doar le-a protejat? Sînt întrebări care pot primi un răspuns tehnic cît ai clipi, iar modelul nostru democratic și-ar face proba prin adunare. Suspiciunile s-ar confirma sau ar dispărea pur și simplu, iar în cazul în care s-ar confirma, dată fiind importanța mai mult simbolică a europarlamentarelor, n-ar exista un impact catastrofal asupra distribuției puterii.
De ce nu se întîmplă una ca asta? De frică. PSD tremură numai la gîndul că mînia „Justiției” s-ar putea muta de la Liviu Dragnea pe restul partidului. PSD, de altfel, a mers cu groaza pînă acolo încît nici n-a organizat o numărătoare paralelă. Partidul care a făcut din numărătoarea paralelă un cult, partidul în care Cozmîncă și Hrebenciuc au înălțat temple închinate multiplelor renumărări, unde paralelismul numărătorii era lobacevskian și riemannian, admițînd mai multe numărători paralele la numărătoarea oficială, ei bine, acest partid a trîntit meciul încă din faza număratului, în care era doctor. PSD a acceptat cifrele cu care l-a pocnit STS peste bot, și ar fi acceptat și un scor de sub 5% dacă Serviciile ar fi ridicat sprîncenele mai amenințător decît au făcut-o.
A doua întrebare este, așadar: de unde vine această frică? Păi, din sentimentul că furtul nu e furt de rînd, ci o capodoperă a tehnologiei și voinței de care dispune sistemul. O voință politică mai mare decît însăși majoritatea PSD-ALDE, voință care ține scrotul cîtorva căpetenii prins în sertarul cu dosare, a ținut să arate aceste rezultate. Și-a dorit mai mult victoria, cum ar spune un veteran al fotbalului, după ce a vîndut partida la sugestia Cooperativei. Iar instinctul de șobolan al majorității PSD-ALDE a simțit primejdia. Nu veți auzi nici un chițăit de revoltă, nu veți vedea nici o gheruță zgîriind podeaua în semn de protest. Și abia ăsta e un motiv să se facă renumărarea ciobănească, la mînă, a voturilor din 26 mai. Zic și eu, nu că s-ar putea.
Să nu pierdem vremea cu proiectata comisie parlamentară de anchetă a fraudei electorale, această glumă e bună doar la înmormîntarea cazului.
