Hotelurile all-inclusive din Antalya și elita militară kemalistă sînt cele două poduri peste Bosfor care leagă Turcia de Occident. Puciștii și-au trimis tancurile pe alte poduri și l-au lăsat pe Erdogan cu un baros în mînă, lîngă temelia statului laic.
Armata turcă e acum decapitată sub privirile sultanului Recep, în timp ce gradele inferioare, magistrații, jurnaliștii și adversarii politici așteaptă la rînd, așa cum au așteptat Constantin Brâncoveanu și cei patru copii ai săi.
Allah e mare: i-a adunat pe dușmanii președintelui turc la un loc și i-a legat fedeleș cu sforile Coranului. Dar poate că n-a fost numai Allah. Poate că acești dușmani au fost strînși laolaltă și de voințe mai pămîntești, mai maritime și mai aeriene, dacă e să judecăm după curiozitatea mută cu care au privit liderii lumii libere evoluția partidei.
Recep Tayyip Erdogan, prietenul lui Victor Ponta și al populației sărace din satele Anatoliei, e azi un sultan fabricat în oala cu presiune a islamului. Șalvarii îi are de la summit-urile NATO, caftanul de la liderii de la Bruxelles, iar papucii, pe care Occidentul n-a îndrăznit să-i dea vreodată, sînt de fabricație otomană – amenințători ca vechile regimente de ieniceri. Turbanul i-a fost țesut în războiul pe care America presupune că-l va da cu Orientul și în care baza de la Incirlik atîrnă greu. Doar nestemata din mijlocul frunții Recep și-a pus-o singur, cu mîinile lui, atunci cînd a știut să crească economia și să-și secere adversarii.
Erdogan a făcut din Turcia un stat curtat în exterior, dar temut în interior, o dictatură căreia aliații nu îndrăznesc să-i ridice iașmacul de pe ochi, o țară în care elitele, adversarii politici și libertatea de exprimare sînt pîndite de pușcărie.
O Turcie stabilă, dar fără Erdogan, a fost visul secret al multor democrații onorabile, dar nimeni n-a putut spera ceva pînă vineri. Armata a crezut că asta e de ajuns, dar n-a fost. Cu un elicopter doborît și cîteva tancuri scoase pe străzi nu s-a făcut primăvară la Istanbul. Pentru că au dezamăgit această așteptare, militarii kemaliști vor merge la închisoare, la tortură și la moarte. Cei care se pregăteau să-i aplaude vor sta multă vreme ca pe ghimpi. Sultanul s-a reîncărcat de legitimitate și și-a creat un spațiu de răzbunare uriaș. Totul i-a ieșit atît de bine încît pare că el însuși i-a momit pe puciști.
Dacă au avut sprijin și asigurări externe, arestații înțeleg că ele s-au anulat. Democrația, legalitatea, legitimitatea sînt cuvintele care se aud acum în cancelarii și care le vor fi săpate militarilor pe mormînt. Erdogan se îndreaptă spre destinul violent al monarhilor orientali, iar setea sa de răzbunare nu face decît să profețească următoarea tentativă de puci. Iar Occidentul se vede nevoit să sprijine, invocînd democrația, un despot calificat și recidivist.