Să dai mită în formă continuată, timp de opt ani, nu e puțin lucru. Turnătoria ce a urmat la finalul acestor ani nu ține nicidecum de vreo trezire în conștiință ori vreo epifanie în urma căreia omul și-a regăsit busola morală. După opt ani, pentru Anastasiu mita a devenit o a doua natură, o stare de fapt vecină cu instinctul.
Dragoș Anastasiu nu e vreun Raskolnikov, măcinat de remușcări și cazne morale timp de aproape un deceniu, așa cum denunțul său vine nu ca o spovedanie și acceptare a răului comis, ci tocmai ca o portiță pentru a evita consecințele. Nimic din povestea de viață a acestui individ nu are legătură cu morala, oricât de mulți partizani ai actualei nomenclaturi se înghesuie să-i găsească scuze și justificări.
Și tocmai aici este esența problemei, căci prea mulți par dispuși la diletantism și purtat ochelari de cal, din dorința de a nu vedea și accepta că puterea exemplului, cu care Nicușor Dan și Ilie Bolojan au sucit mințile unei țărișoare, se năruie de la o zi la alta.
Whataboutismul a devenit forma de manifestare preferată a fiecărui nicușorist. Anastasiu e digerabil și chiar ok, dacă privim în perspectivă, căci așa erau vremurile, așa era sistemul. Omul a dat dovadă de adaptare, ceea ce e o calitate. Și nici măcar nu a fost condamnat, ceea ce e un mare plus. Unde mai pui că sunt alții mai răi. Ia, uite, Neacșu de la PSD! Păi dacă Neacșu e acolo, Anastasiu de ce n-ar fi? Ce a făcut, până la urmă, atât de grav acest Anastasiu? Cine, în situația lui, n-ar fi făcut așa? Să nu fim răi, să nu aruncăm cu piatra!
Acestea sunt principiile noastre, iar dacă nu vă plac, avem și altele – par să ne dea de înțeles toți cei care cu umblau cu morala în băț și se încolonau în spatele sloganului „fără penali în funcții publice”. Pare că, dintr-o dată și în ce-l privește pe Anastasiu, dihotomia morală a binelui și răului e regândită în nuanțe semantice și mărunțișuri tehnice. Da, a dat șpagă, a admis asta, însă nu există o condamnare, prin urmare omul nu e penal. După care recurgem la instituția iertării, căci morala creștină sălășluiește în fiecare susținător al actualei administrații, chiar dacă e aplicabilă cu dublă măsură, pentru că doar cei buni, adică ai noștri, sunt demni de iertare, în timp ce alții nu folosesc decât de exemplu negativ și punct de sprijin pentru răsturnat principii și valori.
Pentru cei mai mulți care și-au pus speranțele în Nicușor și Bolojan e greu să accepte că realitatea nu e nicidecum echivalentă cu speranța ori promisiunea, cu atât mai mult cu cât imaginea pe care cei doi au proiectat-o se destramă atât de repede. Însă n-ar trebui ca asta să fie un motiv de dublă măsură ori rabat de la principii, cât o confirmare a faptului că pretinsele lumini călăuzitoare ale reformei sunt, de fapt, nimic mai mult decât niște lanterne pe care sistemul ni le-a pus în ochii plini de teamă și speranță.
