Nu pentru că merită sau pentru că ar putea să schimbe cu adevărat ceva. Nu pare să aibă vreun crâmpei de idee despre ce înseamnă asta. Nici măcar problemele orașului nu pare să le înțeleagă, darămite să aibă soluții pentru ele. Și nici pentru că ar fi altceva ori anti sistem, cum pretinde și ar vrea să fie percepută. Că nu e!
Anca Alexandrescu trebuie să câștige Primăria Capitalei pentru ca România să se poată vindeca. Și pentru că ei, în poziția de primar general, îi putem supraviețui ca țară. Da, se duce pe copcă Bucureștiul, are să devină o butaforie și mai mare decât este acum, au să colcăie clanuri și securiști, se va construi orice și oriunde și nu se va circula deloc. Va fi un eșec administrativ de proporții și un exemplu care poate să trezească la viață pe toată lumea, partide, tagme profesionale și simpli cetățeni.
Abia acum suntem în fața răului cel mai mic, întruchipat de Anca Alexandrescu. Cu riscul de a pierde Capitala, întreaga țară se poate vindeca de această maladie a prostiei malefice, de tot ce se adună sub această umbrelă numită suveranism, de la extremiști, securiști, traseiști, clanuri, dacopați, dezaxați, șmenari, ultranaționaliști, xenofobi, ipocriți și tot ce naște mai rău o societate.
Știu că poate suna ciudat, însă avem nevoie de această boală pentru a ne putea vindeca. Extremiștii autohtoni trebuie să-și dea dovada propriei măsuri, pentru a putea fi înțeleși mai departe de retorica și fanfaronada mesianică ce ne promit lapte și miere. Și, dacă e să alegem între România și București, ar fi de preferat să ne sacrificăm capitala, pentru ca țara să îi supraviețuiască. Aici, și numai aici, la București, extremiștii își pot da examenul, fără ca previzibilul rateu să scoată întreaga țară în decor. Un aurar ajuns președinte de CJ sau primar în vreun oraș mai mare din provincie poate fi trecut cu vederea în restul țării. Nu și în Capitală.
Abia acum și aici, în București, alegând extremismul, dacopatia, ura și prostia, putem vedea hainele cele noi ale împăratului din AUR. Este, cu adevărat, răul cel mai mic, căci altfel – cu atât mai mult cu cât partidele clasice sunt așa cum sunt – în câțiva ani le vom fi dat pe mână nu cheile Capitalei, ci ale întregii țări. Trei ani cu Anca Alexandrescu la Primăria Generală, ținută în brațe de toți suveraniștii și aurarii și dacopații, cu o țară întreagă cu ochii pe ea, în așteptarea laptelui și mierii, puteam în sfârșit să începem, ca societate, să ne vindecăm de boala asta atât de gravă. Și poate, cu puțin noroc, se vor fi trezit la viață și curățenie chiar și partidele clasice.