Eu nu am încercat, dar se pare că, dacă dai cu zarul de un milion de ori, media rezultatelor se apropie de 3,5! Atât spune teoria, iar unii care le au cu babaroasele confirmă această magie a numerelor. Micul amănunt e că 3,5 nu-ți iese niciodată, pentru că nu există pe zar. Fenomenul se cheamă speranță matematică și este media perfectă a unui rezultat pe care nu-l obții niciodată.
La Cotroceni se cheamă așteptare rezonabilă și, ca și speranța matematică, produce cu regularitate un rezultat care nu se întâmplă niciodată.
Fiecare președinte al României a lăsat în urmă câte o moștenire verbală. Bună, proastă, caraghioasă, dar măcar te punea pe gânduri. „Democrația originală” a lui Iliescu te revolta. Zecile de mii de specialiști ai lui Constantinescu te făceau să izbucnești în hohote, în timp ce „Să trăiți bine!” al lui Băsescu te scotea din minți. De la mutul de Iohannis n-au rămas vorbe, ne-am procopsit numai cu „batistuța” în care se suflă acum toți mucii parlamentari. „Așteptarea rezonabilă” a lui Nicușor Dan face însă altceva, te face captiv inacțiunii, te suspendă. Nu poți râde, nu poți replica, nu poți contesta. Ești agățat de neputințe, învârtit la ruleta norocului fie de aceiași generali mediocri umflați cu pompa de context și de propria nerusinare, fie de meandrele slăbiciunilor prezidențiale.
Sintagma „așteptare rezonabilă” nu vine din politică, vine din drept, e limbajul avocatului bun care îți explică de ce clientul lui nu răspunde pentru ce s-a întâmplat. Este scut când trebuie să te aperi, scuză când ai eșuat, acuză când vrei să arăți cu degetul și, mai presus de toate, normă, o viziune întreagă despre stat, despre propriile atribuții și despre propriul rol, în care președintele nu decide, ci are așteptări. Evident, cine „are așteptări” nu răspunde niciodată, pentru că a aștepta nu se confundă cu a face.
Frumusețea instrumentului stă în faptul că nu poate fi verificat de nimeni. Ce ai promis se compară cu ce ai făcut, dar tocmai am stabilit că nu ai făcut, ce ai decis poate fi judecat, evaluat, dar ce anume ai așteptat rămâne acolo unde n-au acces nici presa, nici Curtea Constituțională, nici Dumnezeu.
Prin „așteptarea rezonabilă”, președintele se extrage din cercul responsabilităților și devine un fin observator de pe Marte al imundelor realități de pe Terra. Domnul Tomac, o așteptare rezonabilă! Domnul Veștea, idem, o așteptare la fel de rezonabilă, mai ales că generalii i-au spus că Simion e dresat! Ca de fiecare dată însă, niște lideri și-au schimbat opinia între timp. Adică politicienii români s-au purtat exact cum se poartă de când îi știm, spre uimirea singurului om din țară care nu se aștepta la asta. Așa s-a transformat acum alibiul în doctrină și președintele în spectator, pentru că nu mai are așteptarea rezonabilă că vreo propunere ar trece, nici nu mai propune pe nimeni, deși Constituția îl obligă să numească, nu să asigure majorități! La Cotroceni însă, de curând, s-a inventat prezumția de eșec.
Domnului președinte îi este teamă de alegeri anticipate. Știe că, odată cu ele, se va prăbuși sistemul care îl susține. Până atunci, o țară întreagă este ținută în loc de niște politicieni iresponsabili și de starea de spirit a unui singur om care are așteptarea rezonabilă că vorbește cu niște idioți cărora le poate spune orice, oricând.
Și cum arată lumea de acolo, de la înălțimea prezumției de eșec? Liniștită! Crizele par fenomene atmosferice, guvernele se fac și se desfac precum norii. Președintele privește, constată, transmite din când în când o observație, devine un inutil caraghios atunci când nu încurcă de-a dreptul.
Noi însă am rămas jos, unde vijeliile fac ravagii, unde bolovanii căzuți din munte omoară oameni nevinovați pe Valea Oltului, unde urșii mănâncă români și animale la micul dejun, la prânz și la cină.
Fiindcă sintagma are două specii. Sus, pe orbită, așteptarea rezonabilă înseamnă că lucrurile se vor rezolva de la sine. Jos, în românistan, românul are și el așteptarea lui, clădită pe treizeci și șase de ani de experiență, că nu se va rezolva nimic. Dintre cei doi, realist e doar cetățeanul.
Galacticul presedinte Dan coboară pe Pământ ori de câte ori îi convine și atunci devine pământeanul Nicușor. Constituția se aplică riguros unde nu costă nimic și se ocolește elegant unde ar cere curaj și voință politică, după un cod de norme aflat exclusiv în capul prezidențial. Schimbarea diplomaților, chemările uzuale ale ambasadorilor? Mai așteptăm, ce atâta grabă? Alegeri anticipate? Nu vor schimba nimic, nu văd logica! Șefii serviciilor? Irelevant! Și tot așa, până când nimic din ceea ce este mandatory by law nu este obligatoriu și pentru domnul președinte Dan.
Zilele trecute, la Managua, bătrânul dictator Daniel Ortega a anunțat că în Nicaragua nu vor mai fi niciodată alegeri, ca nu cumva opoziția să ajungă la putere. Mai tânărul nostru presidente Dan nu interzice nimic, dar e convins că alegerile anticipate n-ar schimba nimic. Cu asemenea logică, stai și te întrebi care este deosebirea dintre Dan și tiran sau dacă n-ar fi mai rapid și mai eficient să renunțăm definitiv la democrație! Evident, nu de tot, doar un pic, măcar la o parte din ea și, la fel de evident, să o putem invoca atunci când ne ajută!
Între timp, singurii care umblă prin România reală sunt cei în tricouri galbene. Cât „proeuropenii” își măsoară lungimile fleșcăite ale orgoliilor, AUR bate vara asta județele și diaspora cu „AUR te aude”, prin piețe, prin târguri, chiar și la Palermo. Extremiștii fac exact ceea ce partidele europene doar pretind: stau lângă electorat! Și câștigă voturi. Masiv!
Iar ceilalți, toți ceilalți, refuză alegerile, invocând tot felul de motive. PSD, fiindcă știe că pierde imens, că va deveni relicvă politică, mult mai rău decât este acum. PNL, fiindcă provizoratul este cea mai inteligentă strategie electorală pe care a avut-o vreodată. Prostia și aroganța PSD l-au transformat pe domnul Bolojan în prezidențiabil, cu unicul merit de a fi reușit să mențină salariile nesimțite ale unor șmecheri din companiile de stat, în timp ce mamele s-au trezit cu alocațiile reduse. Președintele, fiindcă are așteptarea rezonabilă că va avea și al doilea mandat, că în scurt timp va avea și partid și că mâine-poimâine se va rezolva și altfel. Anticipatele ar decima PSD-ul, ar transforma AUR în cel mai important partid din România, iar cei care și-au găsit un nou mesia vor fi triști, mesia va fi la ordinele lui Simion, ale lui Murad și ale lui Garcea. Atunci, prin comparație, chiar și Grindeanu va părea o Albă-ca-Zăpada!
Prin urmare, nouă nu ne rămane decât să aplicăm la rândul nostru metoda prezidențială. Avem așteptarea rezonabilă că președintele și echipa lui de imuabili vor demisiona înainte de a se supune umilitoarei proceduri de suspendare anunțate de AUR. Ar fi, în treizeci și șase de ani, primul semn că noi și președintele avem așteptări rezonabile unii de la ceilalți.
I-am rămâne chiar datori. Ne-ar scuti de câțiva ani de chin, de dezamăgiri și de umilințe pe care nici el, nici noi nu le merităm. Iar domnia sa, prima doamnă, Mirabela, și copiii și-ar putea vedea liniștiți de viața lor, departe de zaruri pe care nu le-au știut niciodată citi, într-un basm construit în jurul unor certitudini rezonabile. Dar, mai ales, prezidențiale, desigur!