Eram poet cu faimă în secolul trecut
cînd mă citeau și Nietzsche, dar și Menumorut;
și Daniil Sihastru, dar și Gheorghiu-Dej,
ca bobul de fasole mă cățăram pe vrej
și ăia în halate mă tot strigau: „Iisus,
ai rău de înălțime și o să cazi în sus!“.
Așa că mi-a fost milă de ei și-am coborît
să-mi lege papionul, din mîneci, după gît.
Ca să iau premiul Nobel și ca să prind curaj,
regina Fabiola mi-a tot făcut masaj
și m-a vîrît sub fustă, la dînsa, ca să-l iau,
dar i-am văzut pisica și am răcnit „Miorlau!“,
și m-a lovit o poftă s-o pup pe-așezămînt,
că ea era flamandă și eu eram flămînd.
Am conversat adesea cu Shakespeare, pe-nserat,
cînd el mi-a zis că dînsul n-ar fi adevărat,
că alții-i stau în spate să-i scrie ce a scris,
că opera-i prost scrisă, iar el este proscris;
și că-n realitate nici n-ar fi fost englez,
că a avut un frate (probabil siamez)
pe care chiar în pîntec la mă-sa l-a halit
de-o face pe ciobanul, acum, la Maglavit,
unde slujbaș al Dunării, consimt
să fiu Mircea Dinescu. De nu cumva mă mint.