Ședeam la Capșa cu Emil Brumaru,
cînd chelneru-a venit să ne anunțe
că în parcare ne așteaptă carul
doldora de păioase și grăunțe.
Era talentul nostru de rezervă
și nu puteam intra cu el pe hol,
Capșa părea atunci doar o conservă
cu literați în sos de turnesol.
Nichita din născare fiind astru
dormea cu juna Krepkaya-n spital.
Scrisese foaie verde de albastru,
ușor rănit de roșul vertical.
Abia sosiți din teatrul vechi kabuki,
eram doi fraieri puri și desueți.
În jurul nostru nu roiau păduchii
și nu de duhul vodcii păream beți.
Ci amețiți de-o poezie tristă,
chiar ne-a ieșit norocul de sub pat:
vecini de masă cu o trapezistă,
de dragul nostru a făcut șpagat.
M-am prezentat c-o sfîntă modestie:
„El e Verlaine, iar eu un pic Rimbaud.
Nu sîntem poponari și, ca să știe
că-i lucru sigur, aș dori să o…“