Pentru că natura își bate joc de nătărăi, noi nu puteam rata momentul și i-am dat deplină satisfacție.
Ne place să credem că suntem stânca de granit. Așa zicea și un cântec comunist, neam de neclintit, tari ca piatra, stâncă în calea dușmanilor, și alte solemnități patriotarde menite să umfle un neam mic și periferic, așezat la confluența unor ape care îl inundă de cel puțin două ori pe an. Pentru că, așa cum am spus, râurilor și pâraielor nu le e teamă de proști și îi bagă la apă de câte ori le dă cu debitele prin cap.
Ei bine, uite că stânca metaforică, pricăjită și patriotardă, ne-a venit de hac în cel mai concret mod cu putință. Nu dușmanii, nu imperiile, nu conspirațiile, ci un bolovan. Unul singur, care a supraviețuit pe brațul Bala al Dunării tuturor regimurilor, tuturor planurilor cincinale, tuturor programelor de guvernare. Nu l-a mișcat Ceaușescu, nu l-a mișcat tranziția, nu l-a mișcat nici armata. S-a erodat tot în țara asta, încet și sigur, instituțiile, drumurile, oamenii, dar stânca Pârjoaia, nu.
Iar stânca asta de la Pârjoaia, de care nimeni n-avea habar până deunăzi, comprimă în ea toată istoria eșecului în România.
Nouă ne-a trebuit un secol ca să înțelegem că stă în drum, că ne împiedică fluviul, și șaptezeci de ani ca să n-o mutăm.
Când seacă, Dunărea ne lasă în barjele goale și atunci se vede totul, și goliciunile noastre intelectuale, și cele hidrografice, și cele morale. Seacă fluviul și seacă și restul, ideile, planurile, responsabilitatea, inteligența de a acționa înainte de a fi prea târziu. La noi, „după” e singurul moment în care ne apucăm de treabă. Nici dacii liberi, nici conspiraționiștii care urlă că ne-au furat străinii Dunărea n-o pot umple la loc. Nu au cum, n-au nici știința, nici priceperea și nici răbdarea. Au în schimb drept de vot. Și cu dreptul ăsta de vot umplu, cu religiozitate, nu Dunărea, ci Parlamentul. Cu oameni la fel de goi ca albia de la Cernavodă.
Dacă celebrul Apollodor ar privi de undeva nătărăii de astăzi, le-ar aminti cum a îmblânzit Dunărea, cum a construit, acum aproape două mii de ani, cel mai lung pod din lume, un kilometru și ceva, peste Dunăre. Record pe care nimeni nu l-a doborât timp de o mie de ani. S-a uitat la fluviu și a decis să-l mute. Apollodor nu era nebun, era inginer. A săpat un canal de trei kilometri, a deviat Dunărea, a golit albia și a ridicat douăzeci de piloni pe fundul uscat. Apoi a dat drumul apei. Doar doi ani i-au trebuit. Iar pilonii au fost atât de bine făcuți, din cărămidă și ciment vulcanic, încât paisprezece secole mai târziu regele Francisc I al Franței i-a cerut sultanului Soliman Magnificul să-i permită demolarea unuia, doar ca să afle secretul compoziției. Un rege implora un sultan pentru o rețetă de ciment. Atât de bine se lucra pe Dunăre acum două mii de ani.
Nouă ne-au trebuit șaptezeci de ani să aruncăm în aer o stâncă. Și tot n-am reușit din prima. Granitul ăla ne privește de pe fundul Dunării cu răbdarea celui care știe că va câștiga. Ne-a văzut venind cu dinamită în ’53, atunci când s-a încercat prima dată același lucru, ne-a văzut abandonând în ’95, atunci când am șmenuit banii pentru lucrare, și ne-a văzut și acum, în 2026, când am trimis armata. La prima detonare, eșec. Luni, uraaa, victorie, în sfârșit, 180 de kilograme de explozibil au pus stânca jos.Dar nu armata e problema, cel puțin nu acum.
Problema e golul dintre 1953 și 2026, incompetența, furtul și iresponsabilitatea care ne caracterizează. E directorul de după Revoluție care avea proiectul gata, cu scafandri, pontoane și tot ce trebuie, și succesorul care, în loc de ponton-dormitor a cumpărat pontoane pentru turism, și șalupe de viteză în loc de dinamită. Așa s-au dus banii pentru Pârjoaia, așa a rămas neclintită stânca până luni. Suntem hidrotehnicieni ai banilor lichizi. Dacă nu curge Dunărea, curge banul. E un fel de e pur si muove al apelor, adică dacă nu curge, pică.
Astăzi suntem aici; operăm reactoare nucleare, ne jucăm cu atomul, dar nu suntem în stare să ne planificăm apa. Centrala de la Cernavodă, jumătate oprită, riscă să se „stingă” de tot pentru că n-am spart un bolovan. N-avem infrastructură de stocare, n-avem scenarii de secetă, n-avem nimic. Ținem atomul în funcțiune cu nivelul apei și cu speranța că plouă în Austria. Trimitem armata să rezolve de urgență ce trebuia rezolvat din rutină încă de acum trei decenii.
Asta nu e criză energetică, e radiografia unui stat care nu mai funcționează. Dar despre ce stat vorbim când doamna europarlamentar Șoșoacă își pune poalele în cap în piscină, pe manele, în timp ce un domn senator cu permisul suspendat, care conduce iar fără permis, trece în CV-ul de pe site-ul Senatului, la studii, un site de matrimoniale? Meseria domniei sale, zidar-pietrar-tencuitor, dar mă tem că face de râs aceste profesii care cer cunoștințe și îndemânare.
La marginea circului, așteaptă conspiraționiștii, cei care susțin că Soros ne-a furat Dunărea. Doar că noi nu am furat nimic, noi doar nu am făcut nimic, am fost stâncă de granit, am stat pe curul nostru și pe fundul apei.
Secretul neputinței noastre nu cere efortul regelui Francisc I care implora un sultan pentru o rețetă de ciment. E la vedere, ca stânca Pârjoaia la ape mici.
Ne-am legănat toți pe „Barca pe valuri”, am cântat-o la radio, la televizor, la cenacluri, în autocare și la nunți. Acum n-avem nici barcă, nici valuri. Avem barje eșuate și oameni de nimic. E nevoie de un cântec nou pe măsura noastră. Să-l cânte madam Șoșoacă din piscină, să-l urle dacii liberi și conspiraționiștii în cor.
„Barja pe maluri” , acesta este imnul nostru adevărat!