România mîngîie bătrînii Franței și Italiei, ai Spaniei și ai Germaniei cu un milion de mîini. Spală vasele Occidentului cu alt milion. Sute de mii de mîini de român îi pun faianță în baie, îi desfundă țevile, îi conduc taxiurile, îi aduc berea la masă. Alte sute de mii de mîini îi culeg sparanghelul și căpșunile, îi schimbă așternuturile și îi iau temperatura. Sînt mîini care îi operează prostata, mîini care scriu teoreme și cărți, după cum sînt și mîini care îi cotrobăieprin buzunare sauprin prohab. Nu există merit și nici disperare care să rămînă neatinse de munca mîinilor românești. Fără ele, lumea civilizată ar șchiopăta mai mult.
Există două categorii de români plecați. În prima intră cei care s-au instalat, care și-au găsit un nou rost și o nouă patrie. Ei sînt românii integrați prin meserie și prin oportunitate: doctori, ingineri, instalatori, zugravi, taximetriști, profesori, antreprenori. Sînt nemți, francezi, italieni sau spanioli de împrumut, imigranți pînă la moarte, dar părinții unei generații de români acceptați.
Acești români plecați nu se mai întorc în țară fiindcă nu mai pot renunța la noua situație și rămîn captivi în sacrificiul pentru copii, lăcrimînd la naiul lui Gheorghe Zamfir și la colindele lui Hrușcă, sunînd „în țară” doar de sărbători.
A doua categorie a migrației românești cuprinde proletariatul sezonier. Sînt românii suiți în autocar de foame, de lipsa perspectivei, de traiul la limită. Sînt românii lăsați pe margine de societate și de școală, abandonați de guvern și depășiți de viață, pricepuți doar la munci de bază, fără speranță și fără intenție de a se îmbunătăți profesional. Ei își împachetează existența în geamantan și pornesc, an de an, în căutarea acelor munci fizice la care francezul, neamțul, olandezul sau englezul au renunțat de mult.
Proletariatul transfrontalier revine în țară în pauzele dintre recolte sau cînd sezonul turistic e mort. Îngrijitorii de bătrîni visează să se întoarcă. La anul sau la un moment dat. La fel chelnerițele, zilierii din construcții, recepționerii și cameristele. Acești români vor să trăiască acasă, fiindcă n-au găsit formula integrării. Ei sînt o resursă recuperabilă, pe care guvernele o pot opri în țară, dacă au puțină minte și voință.
Cu prilejul gripei chinezești, proletarii de sezon s-au întors mai mulți și mai devreme ca de obicei. Guvernul Orban are ocazia să rețină această forță de muncă sau măcar o parte din ea. Oamenii sînt aici, la îndemînă, încolțiți de soartă și presați de nevoi. Sînt gata să asculte orice tip de propunere fiindcă Occidentul e, deocamdată, închis. Românii după care au plîns atîta partidele înainte de alegeri sînt, iată, aici. Coronavirusul i-a depus la picioarele Guvernului Orban.
O ocazie ca asta s-ar putea ivi abia la următoarea pandemie, dar asta depinde numai de chinezi.
Sigur că, atunci cînd șomajul intern e așteptat să urce la un milion, nu e de colea să angajezi cinci sute de mii de muncitori sezonieri întorși din Vest. Dar poți gîndi formule de reținere a românilor în țară prin proiecte care conjugă nevoia de investiții cu nevoia de forță de muncă.
Să fi gîndit Guvernul Orban un program de integrare a românilor întorși în marile șantiere de infrastructură? Să fi pus la cale o finanțare a șederii și a pregătirii lor în țară pînă cînd investițiile pornesc și șantierele se deschid? Să fi lucrat în secret la un program-avanpremieră pentru construcția de autostrăzi? Să fi cerut finanțare europeană pentru reconversia culegătorilor de căpșuni? Să fi pus la punct un plan de integrare locală a femeilor care au îngrijit bătrîni și au supravegheat copii? Să fi lansat o cerere la Bruxelles pentru proiectul „Bona italiană”?
Sînt zeci de mii de români vorbitori perfecți de italiană și spaniolă, limbi învățate la coada cratiței, ciocanului sau a mopului, dar care bat la vocabular și la naturalețe italiana și spaniola de catedră. Un program educațional care să distribuie această cunoaștere în școli profesionale, în grădinițe și gimnazii ar putea da un sens acestei resurse. Bucătărese, femei de serviciu, maiștri pedagogi sau bone de la care copiii mici și elevii să poată învăța limbi străineprin conversație curentă și-ar găsi o utilitate practică în reabilitarea României la testele PISA. E criză, în tot turismul românesc, de recepționeri, chelneri, cameriste sau ghizi care vorbesc la perfecție o limbă străină.
Românii plecați pe jumătate și întorși acum în țară sînt singurii români pe care guvernele îi pot aduce înapoi. Numai că, pentru asta, Guvernul Orban trebuie să lase un pic importul de măști prin intermediul clientelei sau obsesiva favorizare a băncilor și chiar să miște un deget.