După ce am cîntat zerul metafizic într-un poem de amor scris acum cîțiva ani, am fost readus cu picioarele pe pămînt de un crescător de vaci din Oltenia care mi-a povestit cum, în industria alimentară a zilelor noastre, lichidul rezidual rămas de la brînza închegată se reîntrupează prin metode diabolice cu ajutorul laptelui de soia și al șoriciului de porc.
Dacă ardelenii aveau obiceiul să spună că cel mai bun pește e porcul, iacătă, putem spune și că ăl mai bun cașcaval e șoriciul de porc ambalat într-o cutie în care o văcuță pare că rîde de inconștiența și de prostia noastră.
N-am să enumăr nenumăratele pseudonime ale brînzei din galantarele societății noastre de consum care n-au văzut lapte în viața lor.
Vă las să vă consolați cu scurtul meu poem:
Luceafăr corupt
În pajiștea din Țările de Jos,
vaca visa un Dumnezeu păios,
să-l rumege și să-l transforme-n lapte
laic și cald livrat spre miazănoapte.
Iar Dumnezeu din tristul lui Echer,
plutind în limfa dogmei ca-ntr-un zer
borșit în ecumenica-i odaie,
se scurse-ademenit și brav în paie.
