La apus de soare s-au pus să-l omoare bacii de la BEC. Și acum petrec, că l-au compromis și l-au interzis, că i-au luat din oi, l-au umplut de zoi. Iar un comisar i-a făcut dosar. Vrea să-i dea, curat, altfel de mandat. Nu de domnitor, ci de infractor. Nu de împărat, ci de arestat. Iar pe partizani să-i lase orfani. Spioni și haiduci să-l plîngă cu muci. Un întreg norod fără voievod. O țară de daci suferind în draci.
S-a frînt balada ciobănașului toxic din Izvorani. Prietenul lui Gebeleizis și al propagandei ruse a fost înmormîntat politic pe strada Eugeniu Carada, după o luptă de primăvară între jandarmi și un detașament de idolatri. Cel mai probabil, nu va fi o exhumare, oricît de rău ar arăta lucrurile din perspectivă socială și democratică. Autoritățile politizate de la BEC și CCR nu vor da înapoi, căci bîlbîiala e întotdeauna mai gravă decît abuzul.
Pe plan intern, forțele „pro-europene“, cum își zic mai nou partidele îmbătrînite la putere, par să-și fi atins obiectivul de etapă. Au eliminat din cursa prezidențială un impostor, un agent delirant, complotist și antisemit, sprijinit de grupări paramilitare și de ruși, care a reușit să adune furia oarbă a unei societăți sărăcite și disprețuite, și s-o transforme în prima cotă electorală.
Din afară, însă, lucrurile se văd exact pe dos: o majoritate cronicizată la putere blochează libertăți și drepturi cetățenești folosind instituții ale statului politizate. Instalația de propagandă a lui Donald Trump, cu J.D. Vance și Elon Musk în frunte, vede lucrurile exact așa, fiindcă lucrurile, trebuie să înțelegem, chiar așa arată. Destabilizarea liberalismului european, pe care Trump și-a pus-o în agendă, primește din România argumente pe care nu trebuie să le mai inventeze. Regimul Trump nu se răfuiește cu România, ci folosește România pentru a lovi în UE. Sîntem pe cale de a deveni un par în mîna partenerului strategic și, ca orice instrument de bătut, ne putem rupe.
Căci America poate acuza oricînd dispariția democrației în România. Nu e de mirare să aducă vorba chiar de dictatură. Să ne imaginăm, de pildă, că SUA, invocînd cazul Georgescu, n-ar recunoaște alegerile. Ar fi o catastrofă economică și politică. Sau să ne imaginăm că, date fiind condițiile de insecuritate democratică, ar anunța că își retrag trupele, închid baza militară de la Kogălniceanu, mută scutul de la Deveselu. Azi, stăpînul planetei e Donald Trump, un aventurier haotic și impulsiv, gata să-și satisfacă un capriciu sau să încheie un deal, indiferent la zvîrcolirile popoarelor de la marginea lumii. Să nu uităm asta.
Și, mai ales, să nu uităm că România nu are la dispoziție nici o plasă de siguranță. Situația ei de securitate a rămas în aer, fiindcă o întreagă generație de loaze prezidențiale, guvernamentale, parlamentare și militare a dormit ca nesimțita zece ani, învelită cu articolul 5 din tratatul NATO. Conducerea politică și militară a României e paralizată de propria ei prostie, neputință și nerușinare, stă cu capul la cutie fiindcă nu are, așa cum nu a avut niciodată, nimic de spus.
E bine de știut că Guvernul României nu face nici un efort să deschidă canale de comunicare cu administrația Trump sau să remedieze situația armatei. Ministerul de Externe se bizuie pe aceeași rețea de securiști expirați și incapabili, în bună simetrie cu Ministerul Apărării. Securiști, fii de securiști, nepoți de securiști, informatori, denunțători, acoperiți ai Serviciilor, infractori și urmăriți penal infestează, ca o colonie de păduchi, aceste două falnice ministere, brațele politicii noastre externe. România plutește în derivă pe apele internaționale, din ce în ce mai tulburi, luînd apă la fiecare val. Iar căpitanul și cîrmaciul nu pot cere ajutor fiindcă nu cunosc limba engleză.
Cum a ajuns România atît de jos în doar trei luni? Cu ajutorul strategilor de campanie ai PNL și PSD, care au dat voturi altor candidați ca să ușureze victoria candidaților proprii. Cu ajutorul Serviciilor și al rețelelor paralele care s-au amestecat, ca de obicei, în împărțirea prăzii. Cu ajutorul Rusiei, care n-a reușit să stea indiferentă văzînd atîta vulnerabilitate și prostie.
Călin Georgescu e, pînă la urmă, un episod folositor. Fără el n-am fi putut înțelege adîncimea furiei populare și uriașa falie dintre oligarhia politică și populație. România a fost condusă doar prin gafe și aroganță de mediocri aranjați pe viață, iar asta a cerut răzbunare. Georgescu a devenit eticheta unei furii întunecate, care se sufoca fără un nume. Clovnul trist al Geției a picat la țanc și a plutit ca o frunză pe fluviul de ură. Chiar spunînd prostii, Călin Georgescu a dezvăluit adevăruri. A ajutat societatea să-și organizeze mînia și a forțat clasa politică să-și înțeleagă lașitatea.
Trebuia lăsat să candideze și bătut la urne.