Se povestește că, pe vremea lui Iohannis, la ședințele Consiliului Suprem de Apărare a Țării, convocate din an în Paști, domnea liniștea. Miniștrii și șefii Serviciilor primeau cîte o mapă cu hîrtii – rapoarte, analize, sondaje – și erau puși să le conspecteze. Lectura se desfășura în tăcere, tulburată doar de bîzîitul muștei. Apărarea țării era un fel de siestă. Concluziile erau întotdeauna amînate pentru următorul CSAȚ, cînd veneau alte mape cu hîrtii și alte ore de moțăială.
Nimeni nu știe ce s-a întîmplat cu adevărat în acele CSAȚ-uri mute, fiindcă rapoartele acestei instituții n-au mai fost publicate din 2015. Se cunosc, însă, efectele lor. România e azi cel mai vulnerabil stat din flancul estic, atît militar, cît și economic. O țară care și-a neglijat apărarea și siguranța națională, și-a sabotat modernizarea armatei și moralul trupelor. O țară expusă atacurilor rusești hibride, lipsită de capacitatea de a-și controla alegerile și de a face față suveranismului toxic, injectat de propaganda rusă. O țară cu Servicii scumpe, supradimensionate și neloiale, incapabile să producă un raport credibil despre catastrofa electorală, morală și existențială din noiembrie 2024.
Ar fi fost, carevasăzică, multe restanțe grele pentru ședința CSAȚ de luni, 30 iunie. Dar s-au discutat altele, mai importante. Cum ar fi situația de la Salina Praid, inundată de ploi acum o lună și lăsată fără turiști, sau cum ar fi reapariția SRI în cercetarea fiscală. Serviciul care s-a făcut de rîs pînă la limita trădării cu ocazia înălțării pe TikTok a profetului Georgescu e invitat acum de comandantul suprem al forțelor armate să ia la ochi facturile companiilor private.
Pierderea contactului cu logica și adevărul pare să fie, de vreo zece ani, cea mai prețuită însușire a președinților României. Lumea votează tot mai apăsat inși rupți de realitate. După Iohannis, care a ignorat tot ceea ce era important, concret, urgent și rațional, a venit rîndul lui Nicușor să umble cu ochii închiși prin depozitul de suferințe românești. Această primă ședință a CSAȚ din mandatul său e doar un exemplu de slalom printre grijile serioase, așa cum prima lună de președinție e o demonstrație de pierdere a vremii.
Nicușor și-a trăit precocitatea și excepționalismul ca elev premiat la competițiile internaționale de matematică. Acum trăiește în umbra acelei legende expirate, agățat de diminutivul numelui cu aerul unui copil bătrîn. Supraevaluarea lui e o gafă colectivă cu răspîndire națională. Amatorismul – o stridență. Din orice unghi l-ai privi i se văd cusăturile strîmbe: vorbește, gîndește și acționează mult sub așteptări. Și, într-o anumită măsură, criticii lui din USR, oamenii care l-au văzut de aproape, confirmă aceste cîntăriri de la distanță. Ghinea, de pildă, îl face praf și pulbere: „Știm despre el că nu știe să facă echipă, că nu știe să își aleagă oamenii, că nu știe să delege, că face totul personal, că nu are încredere, că nu dezvoltă relațiile… Asta este problema. Nu sînt optimist în ceea ce privește capacitatea lui de a livra reforme“.
„Capacitatea lui de a livra reforme“ a fost, pe de altă parte, iluzia de bază în campanie. Pe lîngă frica de Simion, pe Nicușor l-a făcut președinte speranța unora că va schimba oameni și năravuri. Dar a schimbat doar intenția de a schimba ceva. La CCR, Inspecția Judiciară și ÎCCJ, în inima promisiunii lui legate de Justiție, au fost instalate aceleași ființe și valori ale trecutului, același tip de monștri politici, bifați de Servicii în marele proces al contraselecției. În ceea ce privește năravurile, adică tranzacțiile cu posturi și comerțul cu favoruri, Nicușor nu doar că nu s-a atins de ele, dar le-a mai și încurajat, fiindcă – chiar el ne spune – „acesta este farmecul democrației“.
Nimic din ceea ce a realizat pînă acum președintele Nicușor – de la întîrzierea formării guvernului la abandonul reformei Justiției, și de la nepregătirea prezenței la summit-ul NATO la bagatelizarea ședinței CSAȚ – nu sună reformator. Dar să nu ne grăbim, sîntem abia la început. „Cetățenii au ales un președinte pentru cinci ani, adică 60 de luni, din care au trecut o lună și ceva“, ne liniștește Nicușor. Comandantul suprem al forțelor armate, căpitanul nostru, tînărul de 55 de ani, așteptînd zadarnic maturizarea cu un zîmbet permanent și îngrijorător pe față, ne mai dă 59 de luni. Un dar pe care trebuie să-l primim cu răbdare, căci căpitanul are ritmul lui, și trebuie înțeles. Cînd nu faci echipă, nu comunici, nu ai încredere în nimeni și trebuie să rezolvi tu tot, ca în cărțile lui Jules Verne, asta chiar îți ia timp.