Ce învață România din revolta lui Prigojin?

Ca de obicei, aproape nimic. Cînd furtuna îi linge frontierele și cînd istoria i se poate prăbuși în cap într-o după-amiază, România cască și se întinde la umbră, asemenea președintelui Iohannis, învelită cu sforăitul de la Neptun, cu prostia politică a unei generații de neisprăviți și cu promisiunile tot mai neclare ale articolului 5.

Revolta lui Prigojin poate însemna multe. Clovnul sîngeros și-a isprăvit, probabil, banii și a pus la cale o răzmeriță falsă, care a încins spiritele pe întreaga planetă. Ca să ții cu plata la zi, pe salarii, muniție, armament, combustibil, cazare și transport, cîteva zeci de mii de oameni sălbăticiți în războaie sau scăpați de pușcărie e nevoie, pe lîngă crimă și jaf, de o fabrică de bani pe care doar statul oligarhic rus o poate oferi, furînd de la cetățeni. Fără permisiunea și fără banii lui Putin, soldații Wagner ar trage în inamic cu sîmburi de corcodușe și și-ar mînca bocancii, după ce, mai întîi, i-ar bea sîngele patronului Prigojin. De aceea, e de presupus că bucătarul, măcelarul și mandatarul lui Putin a făcut o schemă rusească și a scăpat de povara unei morți violente sub barosul oamenilor săi.

Prigojin n-a avut o intenție reală de a ajunge cu războiul la Moscova, fiindcă el însuși a rămas la Rostov și a trimis doar cinci mii de wagneriști. Asta explică de ce Putin nu s-a deranjat cu măsuri de combatere și apărare. Poate că Putin a făcut parte un pic din acest teatru care-i permite să întărească restricțiile „antiteroriste“, să țină mai bine sub control populația din marile orașe și să scape de anumiți „trădători“ din anturajul său. Sau poate că a fost un început de rebeliune în care Prigojin conta pe sprijinul unor generali din armată care, pînă la urmă, s-au dezis de el.

Oricum ar fi, faptele petrecute arată că în Rusia răsar mugurii anarhiei, că puterea e pîndită de clanuri politice și militare, că Putin mai are doar un control parțial asupra armatelor private și de stat, tăcute, dar active, și că imperiul mai rezistă, deocamdată, prin complicitatea sîngeroasă și bogată a loialiștilor corupți. În Federația Rusă s-au încăierat deja cîinii turbați ai revoluției slave, care curge prin venele fragilizate de vodcă ale aparatului opresiv. Statul își devorează progenitura, bandele se pregătesc să se extermine, depozitele uriașe de armament sînt la cheremul generalilor, iar corbii Kremlinului se rotesc deja deasupra valizei nucleare. Rusia e azi, mai mult ca altădată, un arsenal apocaliptic înfipt pe un munte de resurse naturale, bîntuit de nebunie medievală.

Din toate astea, România nu învață nimic.

Dar ce ar trebui să învețe? Ce ar trebui să înțeleagă? Ce ar trebui să facă?

Ar trebui să-și întărească imediat armata. Să recupereze cei opt ani pierduți de la invadarea Crimeei și cele 488 de zile pierdute de la izbucnirea războiului în apropierea frontierelor ei. Să conceapă rapid un plan de mobilizare, recrutare și perfecționare a resursei umane, nicidecum cu arcanul, ci cu programe motivaționale, finanțate cu dare de mînă din cele 2,5 procente din PIB. Să-și astupe rapid uriașele goluri din înzestrare și să pună capăt contractelor politice, achizițiilor de armament scump, livrat la secole după efectuarea plății, cu zero offset și zero penalități, negociate de loaze cu chipiu, cocoțate apoi în fruntea țării. Să-și pună la vîrful armatei oameni pregătiți, capabili să înțeleagă în ce găleată se află securitatea națională, și să scape de cătanele corupte care se pun de-a curmezișul modernizării, doar ca să-și rotunjească ele pensia și comisionul. În fine, să pornească de îndată industria militară, curtată în prezent de zeci de oportunități.

Comandantul suprem al forțelor armate e, prin absența, suficiența și nerușinata lui durere în cot, una din amenințările serioase la adresa capacității de apărare a țării. E drept că el luptă din interiorul granițelor, fortificat în aroganță și nepăsare, dar poate nimici divizii întregi. În rarisimele întruniri ale CSAȚ, de pildă, a impus un regim drastic de conformism și tăcere, în care, în afară de discursul său de amator și tremuratul miniștrilor-slugă, se aud doar muștele.

Sîmbătă, cînd a început Prigojin să umple televiziunile de titluri, toate statele din NATO și-au convocat consiliile de război, generalii, Serviciile, s-au sfătuit între ele, s-au coordonat, s-au pregătit. Lloyd Austin, șeful Pentagonului, i-a sunat pe miniștrii Apărării din Franța, Germania, Marea Britanie și Polonia. Premierul Canadei, țară aflată la 7.000 de kilometri de rebeliunea lui Prigojin, și-a alertat guvernul și înalții oficiali din armată pentru a pune la punct un plan de acțiune. România se află la 300 de kilometri de zona de război, dar tot ce a produs șeful statului a fost un mesaj pe Twitter: „Autoritățile române monitorizează îndeaproape evenimentele din Rusia“. Doar nu degeaba ne aflăm în cea mai expusă și mai vulnerabilă poziție în raport cu Federația Rusă și la distanța cea mai mică de război. De altfel, se observă că singura țară de pe flancul estic consultată de Lloyd Austin e Polonia. Asta arată cîtă bază se pune pe România.

Din teatrul lui Prigojin, România trebuie să înțeleagă în ceasul cel din urmă că dacă nu ai armată, nu contezi. Nu contezi politic, economic, geo-strategic sau militar. Ești pe nicăieri. Nu stai la masă, stai la coadă. La viza de SUA, la frontiera Schengen, la investiții străine, la fonduri europene și, desigur, la sprijin militar, cînd lucrurile o iau razna în iadul rusesc.