Scuzați expresia, dar pe 25 iunie, la summit-ul NATO, mergem iar cu mîna-n cur. Reprezentantul nostru, președintele Nicușor, ne-a și spus, de altfel, că „90% din discuţiile de la summit-ul NATO vor fi despre procentul de cheltuieli pentru armată“. Așa a fost el informat de consilieri, de miniștri, de Servicii. „Deci asta va fi dezbaterea şi noi ne-am exprimat“, zice el. Păi, dacă ne-am exprimat deja, înseamnă că facem deplasarea doar ca să vizităm Haga, să semnăm hîrtiile alea cu 5% din PIB și să contribuim la poza de grup.
Între timp, în lumea reală, securitatea României arată ca un diagnostic de boală terminală. Războiul din Ucraina a devenit o amenințare concretă și imediată la adresa statelor NATO din linia întîi. O spun șefi de State Majore din armatele alianței. O spun generali americani, britanici, francezi, polonezi, lituanieni. O spun miniștri de Război din statele UE. O spun valul de recrutări din Federația Rusă și avîntul sovietic al industriei de armament, de care Putin se ocupă personal. O spune eșecul negocierilor de pace.
În sălile de analiză tactică din SUA, Marea Britanie, Franța, Germania, Italia și Polonia se știu deja locurile unde rușii ar trece ca prin brînză. Iar dacă te uiți la hartă, înțelegi că logica unui conflict cu NATO cere ocuparea unor teritorii ce nu mai pot fi eliberate, a unor zone cu valoare economică și strategică mare, cum ar fi, să zicem, Marea Neagră, Gurile Dunării, Republica Moldova, Moldova noastră și Dobrogea. Mai mult decît statele baltice (apropiate de super-armata poloneză și de flotele americană, britanică și scandinavă din Marea Nordului), România prezintă o vulnerabilitate dragă rușilor, un teren ușor de ocupat cu o armată antrenată în operațiuni de tip tăvălug și imposibil de apărat cu o armată de hîrtie, alimentată cu mitul intervenției salvatoare a NATO și subminată sistematic de conducerea ei politică și militară, cum e armata României.
Așa stînd lucrurile, e limpede că România trebuie să iasă din muțenia și conformismul tîmp din epoca Iohannis. Noul ei președinte și comandant suprem al forțelor armate, Nicușor, trebuie să înceapă să deschidă gura și să prezinte partenerilor NATO un plan concret de securitate pentru statele vizate direct de un posibil atac din partea Rusiei. Rusia nu se va apuca să tragă cu rachete în Germania și Franța, fiindcă ar deschide un scenariu apocaliptic. Însă azi se simte încurajată să aplice rețeta din Ucraina asupra statelor din flancul estic: să ocupe regiuni ușor de cucerit, care apoi vor fi imposibil de recucerit după mobilizarea NATO (dacă această mobilizare se va produce, dacă statele bogate și parlamentele lor vor accepta să-și trimită la moarte soldații ca să elibereze un maidan din zona Galați).
Nicușor ar face bine să meargă la summit cu o propunere de întărire a statelor expuse. Să dea înainte niște telefoane la Varșovia, Riga, Sofia, Tallinn, Vilnius, poate chiar la Helsinki. Apoi, ajuns la Haga, să ceară NATO și UE să concentreze efortul financiar și politic pentru a clădi armate puternice, moderne, invincibile în aceste state. Să ceară marilor puteri din UE să investească în armatele naționale ale României, Poloniei și statelor baltice, ca să ridice în calea unei invazii terestre un zid de netrecut. Să concentreze bani în industriile naționale de apărare ale acestor state, să deschidă rapid accesul la fondurile europene alternative care zac în sertarul birocraților (cum ar fi fondurile de coeziune), să aloce fonduri din propriile PIB-uri, așa cum alocă Ucrainei, să ofere instructori și planificatori armatelor naționale pentru a bloca ușa de intrare în Europa.
O armată națională modernă, instruită la nivel occidental, înzestrată cu ultima generație de armament și sprijinită de o industrie de apărare gata să răspundă nevoilor imediate funcționează mult mai eficient decît o colecție de detașamente multinaționale trimise la dracu-n praznic să apere coclaurii altor popoare, de care nu le leagă nimic.
Marele zid românesc, despre care am mai scris, ar fi, înainte de toate, o uriașă forță de descurajare, o armată înfricoșătoare, numeroasă, motivată de apărarea patriei. Și chiar dacă patria înseamnă, ca mai întotdeauna în istorie, o clasă politică jegoasă și coruptă și instituții în care nu mai crede aproape nimeni, rămîn încă multe de apărat: familia, proprietățile, libertatea, independența, demnitatea, orașul, pensia și salariul. O armată națională e sincronizată prin oameni și limbă, e unită de miza existențială și mobilizată de necesitate. E mai ieftin și mai convenabil pentru Europa de Vest să se apere la fața locului cu națiuni care n-au încotro, decît să-și trimită oamenii să lupte în teritorii irelevante pentru ele.
Marele zid românesc, parte a zidului estic, în linie cu Polonia și statele baltice, chiar și cu Bulgaria, e cheia descurajării Rusiei. E un prim pas în direcția păcii. E minunată și necesară prezența detașamentelor internaționale NATO în prima linie, dar e o prezență simbolică, un PR care-și pierde valoarea în momentul năvalei și războiului pe scară largă. În timp ce o armată națională copleșitor de bine înarmată elimină spectrul invaziei terestre.
Nu avem bani pentru un asemenea efort, nu avem căi legale și nu avem nici cunoaștere tehnică. Dar tocmai asta trebuie să ceară Nicușor la Haga: bani, legislație europeană dedicată, exceptări de la deficit, tehnologie, instructori, strategi occidentali. Noi să punem oamenii și moralul, o carieră atractivă pentru militarii profesioniști, un plan de repornire a industriei de apărare și un program de implementare concret, clar și urgent.
Azi, securitatea și prosperitatea României cer îndrăzneală politică și capacitate de negociere, viziune și inteligență. Acțiune, nu pierdere de vreme. Dacă mergem iar la summit să semnăm o foaie și ne întoarcem s-o arătăm la televizor, e de rău. Rămînem iar pe dinafară, singuri cu prostia, sărăcia și lașitatea noastre proverbiale.