Cu privirea lui pătrunzătoare, ce străbate prin nori, piatră și suflete, Dumnezeu vede, înainte de toate, că nu ies socotelile. Biserica zice că edificiul a costat 270 de milioane de euro, dar documentele cumulate arată că doar contribuția statului (prin Secretariatul de Stat pentru Culte, Primăria Capitalei, primăriile de sector și consilii județene) depășește 315 milioane de euro. Dumnezeu vede că Biserica minte și mai departe, cînd susține că ea însăși a dat cam 15% din acești bani, căci diferența de 45 de milioane, adică suma dispărută, dovedește, mai degrabă, cît a luat.
Dumnezeu mai vede o alcătuire colosală de zidărie stalinistă, poreclită „stil neobizantin“, care vrea și aproape că reușește să pună în umbră Casa Poporului, catedrala de peste drum, sfințită în cultul ceaușist. Nepoții zidarilor din Epoca de Aur par să fi trecut strada și să fi adus cu ei, la șantierul BOR, toată arta bunicilor.
Mai vede cei două mii cinci sute de impostori de la vîrful statului îngrămădindu-se sub arcadele noului lăcaș cu tot cu păcatele și defectele care i-au făcut oameni, cu lăcomia și hoția, cu trădarea și preacurvia, cu trufia și lașitatea lor, cu minciunile nerușinate și sumele nemărturisite de bani furați. Dar Dumnezeu se bucură, și un zîmbet ceresc îi lățește mustața albă, căci biserica e spitalul sufletului, locul unde toți mișeii și infamii sînt îngăduiți, ca să-și mărturisească păcatele și să fie iertați, ca după un denunț la DNA.
De pe norul lui pufos, Dumnezeu mai vede că turma rătăcită și-a găsit păstorul lumesc, pe fostul referent de informații externe cu misiuni în Elveția, Daniel Ciobotea. Chiar dacă tinerețea Preafericitului Daniel e protejată de o hîrtie de la CNSAS, privirea Domnului străbate dincolo de foi și chiar de documentele arse, deslușind povestea acoperită cu atîta trudă.
Apoi descoperă – în fața altarului sau stînd așezați pe scaune – sute de alți colaboratori ai Serviciului de Spovedanie și Contraspovedanie, vechi și noi mărturisitori ai păcatelor altora, foști și actuali miniștri, foști premieri, foști președinți și o armată întreagă de iude, veniți cu toții să facă cruci de mulțumire pentru bogăția și reușita lor. I-ar striga pe toți pe numele conspirative, dar se îndoiește că ar asculta vreunul chemarea lui Dumnezeu.
Și iar zîmbește, mulțumit că noul lăcaș a izbutit să adune la un loc atîta trădare, căci trădarea e, pînă la urmă, păcatul întemeietor al lumii creștine. Dumnezeu știe că, fără magnifica delațiune a unui apostol din Iudeea, nimic nu s-ar fi înfăptuit în lume, nici chiar credința în fiul său, Iisus. Iar românii care fojgăie în catedrală par să aibă provizii uriașe din acest păcat.
Undeva, în primul rînd, chicotește Nicușor. E stînjenit de sîrguința lingăilor și pare să le ghicească, sub costumele Brioni, penele negre de îngeri contrabandiști. Splendida lui familie necăsătorită, dar adeptă a familiei tradiționale, e copleșită de ceremonie. Dumnezeu trage nădejde că, după repriza de sfințenie aurită, președintele își va duce, cîndva, viitoarea soție la acest altar, cel mai scump din lumea ortodoxă.
Afară, sub cerul liber, oamenii de rînd așteaptă în frig și se roagă. Îi cer Domnului facturi mai mici, locuri de muncă, pensii mai mari. Îl bat la cap cu programul de guvernare. Fortăreața Mîntuirii Neamului le e, pînă una-alta, inaccesibilă. Guvernul, Parlamentul, generalii s-au baricadat pe dinăuntru. Și la Dumnezeu, primii care intră sînt tot bogații.
Mînia cerească stă un pic în cumpănă. Ispita e mare. Dacă tot s-au adunat cu toții într-un loc, ar fi o idee… Dar turlele poleite cu aur lucesc frumos chiar și cînd e înnorat, iar asta trebuie să-i fi plăcut lui Dumnezeu, căci nici un fulger n-a lovit din senin.