Așa cum biroul doamnei Kövesi de la DNA era plin de cucuvele, icoane și imagini cu ea însăși, probabil că Augustin Lazăr, procurorul general al României, are pereții camerei de lucru tapetați cu imaginea aia clasică a Justiției: legată la ochi și ținând într-o mână o balanță. Pentru a ajunge în birou, însă, probabil că șeful PÎCCJ se împiedică pe drum de multe alte statui cu aceeași reprezentare a Justiției, statui mai mici sau mai mari, plantate pe traseu pentru a-i aminti care-i este menirea.
Impregnat cu această imagine, domnul Lazăr a meditat, cu siguranță, la semnificația sa. Atât de mult a meditat de unul singur, fără să ceară ajutor și îndrumare, încât a ajuns să fie convins că tălmăcirea nu poate fi decât una singură: Justiția este o putere, una dintre cele trei ale unui stat democratic, dar ea este mai șmecheră decât celelalte două, având rolul de a le ține pe celelalte două în echilibru. De altfel, în ziua protestului magistraților, procurorul general s-a și exprimat în acest sens: “Justiția, ca una dintre puterile statului, prin instituțiile sale, este capabilă să își îndeplinească rolul de a menține echilibrul puterilor și a corectitudinii relației dintre stat și cetățeni”.
Trecem peste lejerul agramatism al cugetării, deși nu înțelegem de ce se leagă, gramatical vorbind, “a corectitudinii relației…”. Când ai un premier cu grave carențe de exprimare, e absurd să te mai uiți la detalii din astea minore. Dar nu putem trece peste ceea ce crede procurorul general că ar fi “rolul Justiției”.
Separarea puterilor în stat este o sintagmă atribuită lui Montesquieu, datând de prin 1748, deși principiul apare prima dată la John Locke, în 1690. Să nu uităm că prin vremurile alea încă ne mai bântuiau monarhii, unii chiar absolutiști, iar ideea de a lua din mâinile regelui sau ale împăratului puterile absolute și a le împărți în executivă, legislativă și juridică era una extrem de bună. La fel a rămas și după trei secole. E drept, tot Montesquieu spune că independența juridicului trebuie să fie reală și nu doar aparentă și că juridicul a fost perceput drept cea mai importantă putere, dar și cea mai puțin periculoasă.
Numai că pe vremea lui Montesquieu nu apăruseră nici SRI și nici protocoalele de colaborare dintre serviciile secrete și procurori sau judecători.
Unele școli de gândire consideră că legislativul este cea mai importantă putere, altele sunt de părere că rolul cel mai important aparține executivului. Ideea principală, însă, este că toate cele trei puteri trebuie, de fapt, să se afle în echilibru și să se calibreze în raport una cu alta. În nici un caz nu este treaba legislativului să mențină echilibrul dintre juridic și executiv, a executivului să mențină echilibrul dintre legislativ și juridic sau a juridicului să echilibreze celelalte două puteri. Echilibrul se obține atunci când nici una dintre puteri nu se consideră superioară celorlalte și nici nu vrea să facă ordine, asemeni muncitorilor de la defuncta IMGB.
În alte părți de lume, procurorii își acceptă statutul de membri ai puterii executive. La noi nu e cazul, ajungându-se ca, din reprezentanți ai statului (aflați, desigur, în slujba finală a cetățenilor), procurorii să se creadă trimișii pe pământ ai zeiței Themis. Asta e, nu mai intrăm acum în amănunte. Dar, în nici un caz, rolul Justiției nu este acela de a asigura echilibrul dintre puteri, ci de a veghea la respectarea legilor care fac ca un stat să fie funcțional. Într-o familie tradițională, legislativul și executivul ar fi tatăl și mama, iar juridicul ar fi câinele de pază, cu drepturi egale în familie.
Declarația domnului Augustin Lazăr n-ar fi una extrem de gravă dacă ea n-ar oglindi, de fapt, credința că juridicul este deasupra celorlalte puteri și, mai ales, deasupra legii. Anii de coabitare cu SRI, dosarele cu probe la care acuzații nu au acces și aplicarea legii după bunul plac i-au făcut pe unii să se creadă intangibili, de neevaluat, adevărați arbitri ai democrației. Procurorii au schimbat miniștri care s-au dovedit nevinovați, procurorii au arestat judecători care s-au dovedit nevinovați, procurorii au început să investigheze inclusiv acte normative, deși nu aveau dreptul constituțional de a face asta. Să vii să le iei toate aceste prerogative ilegale e ca și cum ai lua din mâna unui copil răzgâiat o jucărie care-i face rău și lui, dar, mai ales, face rău celor din jur. Copilul va plânge o vreme, se va da cu curul de pământ, dar la un moment dat se potolește, își vâră un deget în gură și adoarme pe jos, plin de lacrimi și muci. Ziua în care-l vom vedea în această postură pe Augustin Lazăr va fi ziua în care procurorii vor înțelege, într-un târziu, că nu sunt nici dumnezei și nici chemați să alcătuiască sau să deconstruiască guverne după bunul lor plac. Cel puțin, nu atâta vreme cât România mai este un stat democratic.
