Băsescu a mai lătrat o dată: „Prietene Viktor Orbán, noi nu vrem să vă vizităm la Budapesta, aşa cum am mai făcut-o în istoria ultimilor 100 de ani fără voia voastră. Dar nu ne provoca, pentru că avem şi noi limite”.
Adică venim iar cu armata peste voi ca în 1919, vă bombardăm casele, vă ucidem soldații și vă ocupăm capitala. Asta scrie, de fapt, în subtext, și asta a și vrut Băsescu să se înțeleagă. Că el, unul, e gata să invadeze un stat membru al UE și un partener NATO, fiindcă diplomații unguri n-au jucat Hora Unirii. Vorbim aici despre un fost președinte al României, care, iată, își dezvăluie, vesel, limitele unui ego grotesc.
Mulți nu par să înțeleagă prin ce au trecut, ca și cînd ar fi trăit zece ani de leșin. Jurnaliștii care l-au pupat în cur pe Băsescu atîta amar de vreme vorbesc acum despre o „inexplicabilă” degradare a discursului. Analiștii care l-au „lins” și de care s-a scuturat ca de păduchi o dau pe „abandonul băsismului”.
Culmea e că se găsesc încă oameni care să-l voteze iar, să-i dea cele cinci procente salvatoare. Oameni care-l vor în Parlament ca să reia „lupta pentru România”, uitînd că această luptă a produs, vreme de zece ani, răni adînci societății: sărăcie, nevroză, dezbinare, mutilare politică.
Băsescu e disperat să revină și ar face orice ca să-și recapete doza. Asta i-ar legaliza delirul, dependența de rău și portofoliul de demoni. El se uită „cîine cîinește” nu doar spre PNL, ci și spre PSD, spre USR, spre ALDE sau UDMR. Pîndește cel mai mic semn de slăbiciune a Universului ca să muște din nou.
Băsescu mușcă de douăzeci de ani în dreapta și-n stînga. E un cîine cu temperament coleric. Cu unii se încaieră, cu alții se împerechează, pe alții îi mîrîie. Sînt relatări că se și pișă pe boscheți, ca să-și marcheze teritoriul dintre bere și vin. Deseori mănîncă căcat. Dar trăsăturile lui cîinești se sfîrșesc aici, fiindcă Băsescu nu e deloc prietenul omului.
O recunoaște singur, cu gura lui, într-o spovedanie obraznică și incontinentă despre monștrii pe care i-a creat. Băsescu ne povestește astăzi cum, atunci cînd pretindea că zidește statul modern, fabrica, în realitate, un sistem de exterminare a libertăților. A contopit puterile instituțiilor de forță cu propriile sale capricii și a dezlănțuit o teroare selectivă. Cu timpul, acest sistem a ajuns o mafie în toată regula, care a alimentat setea de putere și de bani a oligarhiei personale.
Față de 2004, anul în care a ajuns Băsescu președinte, societatea stă azi mai prost. A dispărut presa independentă, a crescut procentul săracilor, s-a mărit datoria statului, s-a diminuat ponderea capitalului românesc în economie, a crescut gradul în care burghezia, proletariatul și asistații cedează din bani elitei corupte, s-a dublat numărul românilor plecați. Parlamentul a pierdut controlul legitim asupra instituțiilor de forță, iar meteahna de a le folosi abuziv se transmite azi de la un președinte la altul, ca blenoragia.
Vremea cînd presa „vîndută” făcea astfel de ipoteze a trecut. Ipotezele au devenit concluzii. Băsescu povestește el însuși toate astea, pe Facebook și la televizor, cu autoritatea „celui mai informat om din România” și cu lucirea demenței melancolice în ochi. Într-adevăr, doar nebunul poate prezenta boala drept antidot.
Dacă, pe 11 decembrie, Băsescu ajunge iar în Parlament, înseamnă că și Ceaușescu, dacă trăia, ar fi ajuns. Înseamnă că acei oameni care-l votează se uită prost prostește la un cîine beat cu covrigi în coadă.