Îți amintești lăcusta ce ți-a sărit pe fustă,
pe fusta ta cea verde amirosind a pustă,
cînd i-ai șoptit ironic: Ți-e foame? Ia și gustă!
Te-aș fi mîncat eu însumi, flămînd, ca pe o pîine,
ți-aș fi înfipt în coapsă colți fioroși de cîine,
dar mi-ai șoptit ironic: Nu astăzi! Poate mîine…
Iar mîinele acela n-a mai sosit vreodată,
te-am căutat zadarnic în orice trup de fată,
săpînd cu-nverșunare de ocnă la lopată.
Și-acum îmi ieși în cale subit pe o alee
și răsucești în mine aceeași tandră cheie
și porți tot fusta verde de tînără femeie.
Dar ca s-ajung la tine mi-ar trebui probabil
o aprobare scrisă de-un tenebros contabil
să sap iarba crescută în patul tău arabil.