Cinci ani de singurătate

„Politicienii sînt ca scutecele. Trebuie schimbați des și din același motiv.” Vechiul aforism, atribuit lui Mark Twain, n-are trecere la români. Președintele României se schimbă doar o dată la zece ani. Deceniul Băsescu e ajuns din urmă și bătut de deceniul Iohannis. Pe 24 noiembrie, Iliescu se așteaptă să piardă recordul deținut la alegerile din 1992 și 2000. Klaus Iohannis, care și cînd tace citește din foi, își va încasa premiul de popularitate din mîinile unui popor supărat pe sine, la fel de inteligent ca președinții săi.

Dan Barna s-a prăjit prea repede, ajutat de flacăra oxiacetilenică a Serviciilor și, odată cu el, emoțiile lui Iohannis. Dacă Theodor Paleologu, instalat de Băsescu pe culoarul USR, ar fi reușit să-l țină pe Barna mai jos, poate că dezvălurile despre activitățile „penale” n-ar mai fi văzut lumina tiparului. După cum Mircea Diaconu, pus acolo ca s-o înjumătățească pe Viorica Dăncilă, s-ar fi confruntat, la un procent mai mare, cu unul din cele 6.000 de dosare transferate de SRI la CNSAS. Să lăsăm, însă, teoria conspirației în seama emisiunilor TV și să ne uităm la fapte.

Iohannis va avea, în al doilea mandat, mai multă putere decît a avut Băsescu. Petrov a pus pe roate o mică crescătorie de pitbulli pentru distracția lui, dar, între timp, afacerea a crescut. Serviciile și-au triplat bugetele de cînd pesediștii au început să lupte împotriva lor, iar Parchetele și le-au dublat. Iohannis a luat deja în coordonare directă ministerele Justiției, Apărării, Internelor și Externelor, va avea așternut la picioare întregul guvern, cu Orban dînd din coadă, încovrigat deasupra. Iohannis va numi șefii celor trei Parchete și va reînnoi șeful oricărui serviciu secret va dori. Va avea, așadar, în portofoliu DNA, DIICOT, PG, ÎCCJ, SRI, SIE, SPP, STS, DIPI, DGA, DOS, DIA, CSAȚ, ANAF, la care se adaugă trupele Jandarmeriei și militarii din MApN. Tot acest aliotman, cu care poți cuceri Bulgaria într-o noapte și poți aresta toți corupții din Europa de Est, stă la dispoziția unui om care nu poate vorbi singur dacă-i ascunzi foile cu PSD.

Nu e greu de imaginat ce se va petrece de-a lungul anului electoral 2020, pe care Iohannis trebuie să-l înfrunte avînd un guvern al său minoritar și provizoriu, pus în situația de a nu-și putea trece legile și de a se împumuta frenetic pentru a duce la capăt programul de mită electorală al lui Liviu Dragnea. Ce faci cînd, ca președinte, n-ai bilanț și nici idei? Ce faci cînd guvernul tău n-are destul sprijin parlamentar? Păi, te pui pe arestări, nu? Că doar ai cu ce. Dosarele și Campania Contra Penalilor Alții Decît Ai Noștri își vor redobîndi poziția centrală în gîndirea politică a dreptei și vor înlocui criza de progres. Pesediștii vor fi hăituiți ca hoții de cai, acei cai mari pe care au stat și pe care și i-au furat singuri. Războaiele alimentate de ură, inutile și păguboase ca însăși prostia, vor reaprinde setea de nimic a maselor și își vor aduce contribuția la stagnarea din care ne-am făcut un brand național.

Sînt două teme mari, uriașe, care ard în văzul tuturor de cel puțin un deceniu și la care președinții României nici n-au catadicsit să privescă. Prima e handicapul deficitului bugetar la care sînt condamnate statele europene înapoiate. Deficitul de 3%, scos din burta sătulă a marilor puteri sub pretextul stabilității financiare, nu îngăduie economiilor mici să se dezvolte. Practic, nu doar le limitează la statutul de piețe cuminți și furnizoare de resurse, ci le elimină din competiția cu cei mari, care s-au scăldat mai bine de un secol în deficite pornografice. N-a existat nici o pîlpîire de curaj, nici un strop de inteligență națională, nici un cuvințel scos de ultimii doi președinți ai României la Bruxelles pe tema acestei condamnări definitive la înapoiere. Noroc cu Macron, care simte că Franța însăși nu mai poate îndura jugul deficitului limitativ și îl denunță ca la ușa cortului. Președintele României ar trebui să ridice fără șovăială această mănușă și să dea fuga cu ea la UE, să-și facă aliați din sărăcia Greciei și a Bulgariei, din frustrarea Poloniei și ambiția Cehiei și a Ungariei, și să ceară, pe o voce îngroșată și fermă, revizuirea cătușelor economice.

A doua temă e securitatea națională, în sens militar, care se rezumă, din 2004 încoace, la invocarea liturgică a faimosului articol 5 din tratatul nord-atlantic. N-a fost de ajuns că Trump l-a pus la îndoială condiționîndu-l cu bani. N-a fost de ajuns că milităria clasică, de doctrină națională, a fost dată jos din pod și aruncată la coș, cu tot cu trupe și echipament. N-a fost de ajuns că ne dotăm armata cu aparate gata folosite și prin firme care n-au mai construit blindate, pe care le plătim în avans, în schimbul unor favoruri politice. N-a fost de ajuns nici că Rusia i-a luat unui stat vecin cîteva județe și o peninsulă, așa cum i-ar fi furat unui bătrîn căciula. Iresponsabilii noștri președinți, șefi ai armatei, au repetat ca papagalii mantra articolului 5, înfoindu-se, alături de generalii lor de carton, în fața unui partener strategic plictisit de atîta slugărnicie.

Tot Macron, săracul, rupe vraja infailibilei alianțe și spune, cu autoritatea celei de-a doua forțe militare nord-atlantice, că articolul 5 trebuie pus între paranteze.

Aceste două teme, dezvoltarea și apărarea, nu numai că ard, ci consacră statutul de națiune stabilă și suverană. Ele sînt răspunderea imediată a președintelui României, sînt propozițiile majore ale viitorului, din care decurg toate celelalte. Iohannis ar putea să-și dedice mandatul relansării națiunii sale ocupîndu-se de lucrurile care ar putea-o salva cu adevărat. Dar poliția politică și nevroza publică îi sună mult mai comod.

nicio vizualizare