Cînd te rîd și bulgarii

„Vreau să văd iole, iahturi, turiști, dragoste și pace în stațiunile noastre de la Marea Neagră, nu vreau fregate care să brăzdeze marea“, a zis premierul interlop al Bulgariei, Boiko Borisov, în iunie 2016, măturînd pe jos cu delegația României la Sofia, condusă de președintele Klaus Iohannis. Bulgaria respingea astfel, într-o notă de supremă umilire, propunerea României de a înființa o flotă româno-bulgaro-turcă la Marea Neagră. Era dovada de netăgăduit că politica externă a României era nu numai nulă, ci și prilej de ridicol internațional.

Lucrurile nu s-au îmbunătățit deloc de atunci, după cum nu se îmbunătățiseră în vreun fel nici pînă atunci. De la moartea dictatorului cizmar și pînă azi, politica externă a României a fost un lung șir de pierderi și diminuări, un neobosit proces de scădere intelectuală și civilă și o gravă criză de idei.

Pe vremea lui Ceaușescu existau în politica externă o viziune articulată, obiective comerciale, politice și strategice, precum și mijloacele necesare atingerii lor. Cu viclenia lui de țăran criminal și cu securiștii lui din topor, Ceaușescu a pus în aplicare un plan care i-a adus recunoaștere și un loc la anumite mese de negociere. România a cîștigat atunci piețe pentru industria ei anacronică, a atras bunăvoința marilor puteri antisovietice și, nu de puține ori, a arbitrat conflicte și tensiuni geopolitice cu mult peste nivelul unui stat din lagărul socialist. Să nu fi fost analfabet în materie de economie și să nu fi distrus rezultatele politicii externe prin uriașele gafe interne, Ceaușescu ar fi rămas în istorie ca un mare diplomat.

Politica externă a României e făcută azi tot de serviciile secrete. Din cei 19 miniștri de Externe post-decembriști, doar cinci pot fi socotiți, cu oarecare aproximație, civili. Restul sînt ori securiști sadea, ori ofițeri SIE, ori persoane de sprijin sau colaboratori acoperiți. Faimosul Colegiu Național de Apărare a ținut să-i aibă studenți aproape pe toți, cu rare excepții datorate unor incidentale scăpări de vigilență. Întreg ministerul e infestat de ofițeri și legendați, ale căror grade, despre care știe toată lumea, plutesc invizibile, dar concrete, pe costumele lor de oameni obișnuiți. Teoretic, MAE respiră prin SIE, dar cum infiltrarea instituțiilor reprezintă o provocare deschisă tuturor, există loc și pentru SRI. Această situație a personalului umflă plămînii diplomației românești cu toate prostiile și ranchiunele mărunte de la București. În aparatul MAE intră doar cine decid Serviciile, prin celebrele frîne ale verificărilor de siguranță națională, mapei profesionale și certificatului ORNISS.

Pe lîngă piedicile pe care le pun Serviciile, politica externă românească e grevată și de incompetența politicienilor chemați s-o facă. Președinții Băsescu și Iohannis n-au arătat nici măcar un strop de viziune sau voință de a mișca ceva. Ca orice turnător, Băsescu s-a aruncat la picioarele licuricilor mari și mici, și a executat militărește, întocmai, la timp și în folos personal, încolonarea și alinierea, fără să aducă României vreun avantaj economic. Iohannis a făcut chiar mai puțin, el nereușind să-și înțeleagă atît rolul în politica externă, cît și ceea ce citește din prompter.

Prin urmare, România lipsește azi aproape total de pe harta internațională. Vechile piețe externe din socialism au dispărut. Comerțul și industria românească (pierită între timp) au pierdut nordul Africii, Orientul Apropiat și Mijlociu, China, statele caucaziene, Rusia și America de Sud. Diplomația românească nu are ca indicator de performanță volumul schimburilor economice sau contractele nou semnate. Mai mult, România e un stat solitar, cel mai neafiliat și neasociat stat din UE, izolat economic și politic de vecinii săi imediați. Nu avem alianțe politice de tip Vișegrad sau economice de tip hanseatic, nu avem asocieri lucrative cu Bulgaria și Grecia pe turism și infrastructură sau proiecte transnaționale cu Ungaria și Polonia pe energie și infrastructură, finanțabile mult mai ușor cu fonduri europene decît proiectele strict naționale. Nu conducem vreun pol economic al lumii balcanice, nu sîntem implicați în pacificarea conflictelor reci din fosta Iugoslavie, nu reprezentăm profitabil interesele SUA sau UE la Belgrad sau Podgorița, nu facem parte din rutele petrolului sau mătăsii, nu patrulăm Marea Neagră cu flote militare riverane. Nici măcar nu ne obosim să ne apărăm comunitățile românești din Serbia și Ucraina, supuse unui agresiv program de asimilare. În ambasadele românești din marile capitale se lîncezește. Politruci și securiști ard gazul de pomană în sinecuri ce produc doar pensii speciale.

Nu există o voce românească puternică și răspicată la UE, la Consiliul European sau la Washington. Iohannis tace strident la Bruxelles și se mulțumește să stea la poză cu șuba pe el. În SUA se duce doar ca să-și cumpere șepci cu 2% din PIB. Cît despre ministrul de Externe Aurescu, al cărui CV e mai plin de titluri ca pieptul unui general nord-coreean de decorații, el reprezintă speranța pe care Serviciile și-au pus-o în mediocritate. Elev și adulator al lui Adrian Năstase, Aurescu a trecut nu numai pe la Colegiul de Apărare, ci și prin toate tumbele morale și politice care l-au adus pe umărul lui Iohannis. Legenda lui de salvator al platformei continentale de lîngă Insula Șerpilor (operațiune complexă, care a angajat mulți oameni, multe instituții și mult sprijin extern) a fost burlanul prin care protectorii lui cu epoleți l-au vărsat în politica înaltă.

Mulțumită acestui proces neîntrerupt de împuțire a peștelui de la cap, România e azi pe nicăieri, singură pe hartă și derutată de liniștea din jurul său. Se ține cu o mînă de singura clanță disponibilă și aleargă pe lîngă trenul UE-NATO, după ce toate celelalte trenuri au plecat din gară.