Mai sunt cinci etape de jucat în Serie A. Pentru a ieși campioană, Inter ar mai avea nevoie de patru puncte, în condițiile în care Milan și Napoli ar câștiga tot. Pe lângă foarte probabilul titlu, pe 13 mai joacă și finala Cupei Italiei, cu Lazio. În primul lui an pe banca unei echipe mari, Chivu e foarte aproape de o dublă uriașă, care l-ar duce aproape de vârful clasamentului antrenorilor români. Ne referim la cei care au performat în fotbalul serios, nu îi luăm în calcul pe marii noștri tehnicieni umflați cu ligi ale campionilor deșertului sau cupe ale prinților.
Ne bucurăm pentru Chivu, iar ăia care nu eram deja ne-am făcut interiști datorită lui. Ne simțim gâdilați la orgoliu când îl auzim, prin interviuri sau conferințe de presă, spunând că e un produs al fotbalului românesc. Doar că, profesional, Cristi Chivu nu este unul dintre noi. Este unul dintre ei. Face parte dintr-o categorie rară, neșumudicizată și necontaminată cu manelism creștin-ortodox. Pentru a ajunge unde e acum, Chivu s-a folosit de cariera lui de jucător, de cunoștințele acumulate de la marii antrenori pe care i-a avut și de un fluier atârnat la gât în vestiarele mici ale juniorilor italieni. Nu l-am văzut pupând icoane sau cruci pitite pe sub sacou. Cultura sportivă pe care a dobândit-o în Olanda și Italia nu se bazează pe ajutorul divin, ci pe educație. Nu s-a dus acolo să-i învețe fotbal „pe ăia”. A plecat în Occident la studii, de foarte tânăr, și a învățat să fie cât mai puțin român. Nu mulți fotbaliști de-ai noștri au reușit asta, îi cam numeri pe degete. Nu a apărut în scandaluri, nu s-a supraexpus în presă și a interacționat foarte puțin cu mediul toxic de la noi.
Dacă ne uităm în spate, vedem că nici alți antrenori cu rădăcini românești, care au câștigat trofee în Vest, nu sunt chiar unii dintre noi. Ștefan Kovács și Ladislau Bölöni nu au beneficiat de o educație 100% românească. Și asta s-a cam văzut. Kovács e în cărțile de istorie ale lui Ajax, cu care a luat Cupa Campionilor de două ori, în anii ’70. Iar Bölöni a câștigat Cupa, Supercupa și campionatul Portugaliei în anii 2000. Pe lângă Ajax și Sporting, cei doi și-au continuat cea mai mare parte a carierei tot în Vest, în fotbalul adevărat. În cazul lui Mircea Lucescu rămâne frustrarea de a nu fi reușit mari rezultate la cluburi grele din Occident, aventura lui la Inter fiind mai degrabă un accident nefericit.
Chivu a ales drumul lung, plictisitor și corect. A stat la coadă, a băgat la cap, a muncit și a crescut în tăcere, fără să-și negocieze valoarea la televizor. De asta pare străin pentru noi, pentru că a ales să nu joace după regulile noastre. Iar dacă va reuși dubla, probabil că ne vom bate cu pumnii în piept și îl vom revendica, ca de obicei. Îl vom trage simbolic înapoi în bătătura noastră, cu tot cu meritul muncii lui făcute în altă parte. Dar adevărul e mai simplu și mai incomod: Chivu nu e produsul sistemului nostru, ci o excepție care a avut inspirația și norocul să-l evite. Și tocmai de aceea, când îl vedem sus, nu ar trebui să ne întrebăm cât de român e el, ci cât de departe suntem noi de ce a devenit el.