Ca să pricepem cum a ajuns Voiculescu la pușcărie, trebuie să inventariem certitudinile.
Prima: Dan Voiculescu e un fost securist, turnător la Securitate, îmbogățit din bani furați de la stat în comunism și în democrație, un om cu vocația și practica șantajului atît în zona comercială, cît și în cea politică.
A doua: condamnarea lui Dan Voiculescu s-a făcut sub imperativ politic și e legată de obsesia președintelui Băsescu de a-și înceta imunitatea cu dușmanii mari puși la pămînt.
La fel ca paralelele euclidiene, cele două certitudini coexistă fără să se atingă, fără să dea naștere altora și fără să decurgă una din cealaltă. Voiculescu ar aduna, poate, sute de ani de temniță dacă ar primi verdicte riguroase pentru suma faptelor sale, dar, ca și Năstase, e pedepsit sumar, cu cartușe expirate, într-un proces îngroșat politic, chiar dacă valabil pe fond.
Voiculescu a studiat mecanica furtului de la stat în echipa coloneilor-bandiți de la Crescent care prăduia, împreună cu ICE Dunărea și cu Ceaușescu însuși, 40% din exporturile României. Instinctele lui de miliardar al statului s-au format în balta puturoasă a Securității din care s-a născut, de altfel, un întreg roi de insecte otrăvitoare care înțeapă bugetul public și sug fără odihnă resursele României. Cînd și-a albit banii furați din exportul de tablă și de minereu, primul reflex al lui Voiculescu a fost să-și protejeze prada. Și-a construit în jurul ei metereze politice, ziduri de cash și parapete universitare, iar în vîrful lor a pus instalația de intimidare mediatică. Organizația lui a fost expresia unei spaime chibzuite de securist pățit. A fost construită meticulos pe regulile verificate ale unității militare de comerț exterior: oameni la ordin, comitet central, grup operativ și plăți la negru. Făpturi fără căpătîi au fost introduse în matrice și transformate în vedetele servile, ajunse în pragul țicnelii, pe care le vedem azi jelind un lotru la televizor.
Mașinăria i-a funcționat două decenii și jumătate fără poticneli, a produs din ce în ce mai mult, a scobit în măruntaiele statului, i-a smuls banii, i-a pus danieliconstantini în loc și i-a timorat funcțiile vitale. Voiculescu a fost însă imprudent: nu și-a calculat corect vîrsta.
Lupta lui cu Băsescu, am mai spus-o, n-a avut nimic de-a face cu libertatea, cu democrația sau cu legile morale – nici măcar cu politica. Voiculescu și Băsescu s-au luptat pe bani. Direct sau prin interpuși, ei s-au ciocnit pe marginea resurselor nepăzite ale statului, din care fiecare, împreună cu clientela proprie, a vrut cît mai mult. Ani la rînd, mîinile li s-au întîlnit în toracele economiei naționale, pipăind cînd petrolul, cînd sarea, cînd gazele, cînd electricitatea, așa cum se întîlnesc mîinile chirurgilor care extrag simultan organe pentru transplant. Voiculescu a făcut întîi banii, apoi politica. Băsescu a procedat puțin pe dos și, după cum se vede, în ordinea asta profiturile sînt mai mari.
Voiculescu nu și-a calculat corect vîrsta și n-a înțeles că generația lui de securiști și-a depășit cota de îmbuibare. S-a încleștat cu reprezentantul unei generații mai flămînde și mai iute în mișcări. Băsescu l-a atras într-un conflict disproporționat, iar Voiculescu a avut nebunia să creadă că se poate pune cu serviciile și cu parchetele deodată. Ca și Vântu, n-a putut.
Nu e nici un strop de justiție sau jurnalism în ceea ce-și fac acești doi gangsteri unul altuia. E filozofia versului „Să moară dujmanii mei” și atît. Președintele Băsescu și-a îngropat ultimul agresor de talie mare înainte de a ieși din curtea Cotroceniului avînd doar dosarul “Flota” asupra lui.
În ultimii trei ani, DNA a produs animație politică în temnițe. Lucrînd parcă după o agendă pierdută de Băsescu, i-a băgat la zdup adversarii și i-a hăituit, dintre prieteni, doar plevușca. Un echilibru, totuși, e. Vântu a fost din stînga, Voiculescu din dreapta. Cătălin Voicu a fost din stînga, Apostu din dreapta. Adrian Năstase a fost din stînga și lucrurile ar trebui să meargă tot așa. Dacă stînga a dat Rahovei un premier, ar fi timpul ca dreapta să-i dea președintele.