De cîți acoperiți e nevoie ca să deșurubezi o țară?

Cei 15.000 de specialiști care au înflăcărat susținătorii Convenției Democrate în 1996 n-au fost o vorbă-n vînt. Și cifra, și specialiștii scot acum capul la iveală ca să ne reaprindă, cu adevărul existenței lor, credința că acest popor e păstorit din umbră de oameni pricepuți.

Sigur, cei 15.000 nu mai sînt, ca pe vremea lui Emil Constantinescu, fantomele unor ingineri, doctori sau arhitecți după care tînjea o societate nerăbdătoare să se îndrepte. Cei 15.000 de specialiști sînt specialiști în turnătorie și propagandă, în sustragerea de informații și în infiltrări, filaje, stenograme și în tot ceea ce apucăturile fostei Securități au întipărit în sufletul cîtorva milioane de descurcăreți.

Cei 15.000 de specialiști sînt plătiți din fondurile pentru personal ale celor șapte servicii secrete, după cum rezultă din calculele noastre mai vechi și din cele mai recente ale Alinei Mungiu-Pippidi. 15.000 de ofițeri acoperiți și subspeciile lor se hrănesc din diferența de bani rămasă după ce înmulțim personalul oficial al serviciilor cu salariul mediu pe angajat și scădem rezultatul din bugetul total alocat de Guvern. Ca să știm că sînt 15.000, împărțim această diferență la sumele prezentate la televizor de colonelul mistic Turcescu – false în formă, dar reale în conținut.

Sînt mulți, sînt puțini? Practic, această cifră egalează ofițerii declarați de servicii în acte. Pentru a ne apăra de Relu Fenechiu și de statul islamic, serviciile folosesc 30.000 de oameni plătiți de la buget, jumătate la vedere, jumătate pe sub mînă. Nimeni nu știe ce fac oamenii ăștia între avans și lichidare, dar putem face niște presupuneri.

Înainte de toate, trebuie să înțelegem că, fără servicii secrete, un stat nu poate exista. Fie el medieval sau modern, democratic sau totalitar, statul are nevoie de un avantaj asupra societății. Acest avantaj are ochi albaștri, mustăți false și umbrelă bulgărească. Stă la pîndă, respiră în umbră, răspîndește derută și teroare, și tresare cînd îi picură ploaia pe epoleți.

Cetățenii trebuie să se simtă copleșiți de disproporția între ei și stat, iar ăsta e motivul pentru care bugetele serviciilor secrete sînt, de patru mii de ani, în creștere. Ca să-și îndeplinească funcția psihologică, serviciile fac azi ceea ce făceau și pe vremea lui Ramses. Tortura nu mai e preponderent fizică, filajul se face prin Internet, trasul cu urechea utilizează tehnologie GSM, dar aspirațiile rămîn aceleași.

Serviciile secrete smulg azi unghii mult mai rar ca în trecut, dar impulsul și hotărîrea de a o face există în proceduri. Să nu ne amăgim: faptul că avem plasmă cu diagonala mare și societate civilă nu înseamnă că în practica serviciilor secrete nu e prevăzută moartea. Aceste ritualuri ale violenței persistă, împletite legitim cu întregul repertoriu al mizeriei personale, de la turnătorie la prozelitism.

Poliția secretă a lui Nero bătea mai mult decît Securitatea, pentru că nu dispunea de electricitate. În esență, tehnologia diminuează efortul muncii informative, dar durerea rămîne la fel.

Să nu ne lăsăm nici o secundă păcăliți de cuvîntul modernizare. Chiar dacă trăim într-un umanism recomandat prin lege, sînt lucruri care nu se pot moderniza. Lăcomia, setea de putere și bunele instincte de pitecantrop au darul de a fi nemuritoare.

Serviciile noastre secrete, atît de necesare pentru mersul către nicăieri, au în dotare toată gama de practici vechi. Sînt obligate, dar sînt, fără îndoială, și mulțumite s-o aibă. Sînt instituții conservatoare, care-și conservă trecutul mai bine ca lava din orașul Pompei.

Cei 15.000 de specialiști sînt dovada nevăzută a acestei înapoieri metodologice. Știam că n-o să-i aflăm niciodată, dar nu credeam că va fi chiar atît de repede.