Prost conduse și prost reprezentate, partidele politice din România împing economia, statul și societatea în jos. Incapabile la vîrf și confuze la bază, ele se mișcă prostește, agită masele și rostogolesc, neobosite, vechea minciună a priceperii la ceva. Azi, mai mult ca oricînd, partidele trebuie să se scuture de liderii depășiți care le sufocă, le folosesc doar în scopuri mărunte și personale și le țin departe de funcția lor democratică.
PNL îl are azi în frunte pe Florin Cîțu, un impostor plantat prin forță, intrigant, mincinos, grandoman, cu inteligență politică zero, depășit de situație la fiecare pas și gata să strice socotelile propriului partid. Cîțu e rezultatul unui fals comis la vedere de sistemul patronat de președintele țării, în care PNL se complace din lașitate și din lichelism. Pagubele pe care Cîțu le produce PNL de doi ani sînt la fel de mari ca acelea produse de alți președinți funești: Stolojan și Stoica (prin Băsescu), Quintus (prin vechea Securitate), Gorghiu și Turcan (prin stupiditate) și Ludovic Orban (prin suficiență). Ca să-și recupereze o parte din decența politică irosită, PNL trebuie să-l înlăture rapid pe Cîțu. L-ar putea înlocui cu Bolojan, în măsura în care minimanagementul baronului de Bihor își poate depăși anvergura județeană.
USR a fost fabricat de rezerviști ai serviciilor secrete (cu știința doar a unora dintre membrii partidului), dar a adus un aer proaspăt și voci noi în politică. A adus, mai ales, cîțiva oameni cu studii făcute corect, lucru rar întîlnit în clasa politică de la București. Azi, însă, e într-un declin vizibil, fiindcă USR a fost condus prost de Dan Barna și e condus prost de Dacian Cioloș. Barna și Cioloș sînt la antipodul definiției de lider. Amîndoi au stofă de funcționar ajuns în post pe pile, dispus la favoritisme și găinării, cu un orizont de mediocritate cimentat, scufundat în intrigă mică și conformism. Asta în timp ce la doi pași stă neutilizat ambițiosul Drulă, dornic și capabil de acțiune, gata să își asume și să mobilizeze. Dacă USR vrea să-și stopeze coborîrea în sondaje și băltirea politică, trebuie să renunțe la Barna și Cioloș și să lase partidul să se exprime prin Cătălin Drulă. Elev la „Tudor Vianu“, premiant la olimpiada națională de informatică, student la Toronto, inginer în Silicon Valley, Drulă face o figură aproape stridentă la capitolul „școală pe bune“. În plus, are și el, prin tatăl său, înrudiri cu vechea Securitate – element necesar, ce n-are cum lipsi dintr-o carieră asigurată. Ar mai fi, poate, de explicat la ANAF dacă acțiunile alea de la compania de drone care l-au îmbogățit chiar au explodat sau avem de-a face cu infracțiunea de cărăușie bancară. În rest, USR are cu cine și are cu ce.
La AUR, situația stă exact pe dos: ar trebui păstrat șeful și schimbat partidul, fiindcă Simion e obiectul adorației în masă și instrumentul principal de creștere. Numai că această creștere dă putere și importanță unei armate de spectre evadate din străfundul nevrozei naționaliste, inși alcătuiți din violență și nebunie, aduși la suprafață de acest nou Petrache Lupu cu smartphone, școlit în galeriile de fotbal. Norul uman care se învolburează în spatele lui e ignorant și toxic, de aceea Simion ar trebui să-și facă rost de altul. AUR e o creație a nefericirii românești, ajutată și de patrioți în retragere. Ca să renască într-o cheie națională decentă, trebuie mai întîi să dispară din forma de acum.
La PSD e nevoie de o dispariție mai amplă. Nu e de ajuns să plece un lider, e nevoie să se retragă o generație întreagă de șefi provinciali, care au ocupat și ocupă fără nici un merit fotoliul în care s-a odihnit șezutul charismatic al lui Ion Iliescu. Geoană, Ponta, Dragnea, Dăncilă și Ciolacu s-au mulțumit să atîrne de succesul mitei electorale, la care ei n-au fost în stare să adauge nimic. Cel mai stabil electorat al României – săracii, bătrînii și disperații de la marginea societății – a fost dus cu preșul, două decenii la rînd, de bastarzii șchiopi și gîngavi ai regelui din Oltenița. PSD, partidul stîngii, adică al progresului și justiției sociale, ale cărui scopuri și doctrină ar trebui să adune roiuri de intelectuali, nu face față, la nivelul Biroului Național, unei dictări din Ion Creangă, cu „mămucă, iacătă-mă-s“, deși are mai multe tentative de doctorat decît cifra pînă la care știe să numere Gabriel Oprea.
În fine, UDMR e singura formațiune care iese din discuție. Ungurii n-au nevoie să-și schimbe șefii, pentru că știu să-i aleagă: Géza Domokos (poet, prozator, traducător, critic, scenarist, memorialist), Béla Markó (poet, eseist, critic, traducător, memorialist, autor de manuale) și Hunor Kelemen (poet, romancier, profesor de filozofie). E, probabil, singurul partid din lume ai cărui președinți sînt poeți – admirabil filtru anti-loaze! Parlamentarii lor sînt educați, civilizați, eficienți. Modelul György Frunda din anii ’90 a inspirat o generație tînără de politicieni maghiari pe care o vedem azi vorbind corect și politicos la televizor.
Celelalte patru partide parlamentare, însă, trebuie să-și reteze programatic capetele. Mai devreme sau mai tîrziu, povara acestui deficit de minte politică le va duce la extincție, ca pe dinozaurii microcefali. Societatea nu-și mai poate amîna evoluția. Economia nu mai poate aștepta soluții de la lideri care se complac. Democrația nu mai poate funcționa cu contraselecție. Iar furia maselor dă deja pe dinafară.