Dacă îl punem deoparte pe Emil-Constantinescu-Cel-Învins-De-Securitate, ca pe un fluture rar, orbit și el de strălucirea puterii, dar cu frumoase desene morale pe aripi, insectarul președinților noștri prezintă doar gîngănii cu personalitate accentuată. Îi avem acolo pe Ion Iliescu, un păianjen comunist cu voce înșelătoare de greiere, pe Traian Băsescu, bărzăunele veninos, care a supt nectarul amețitor al florilor cu cinci petale de pe epoleții lui Iulian Vlad, și pe Klaus Iohannis, un scarabeu care-și rostogolește, mut și încrîncenat, bila bălegarului bine făcut.
Toți au, prin jocul selecției de cadre, caractere slabe și ego-uri gonflabile, ușor de umplut cu lingușeală și sete de răzbunare. În toți picotea un suflet de dictator, pe care contactul cu puterea l-a dezmeticit un pic.
E drept, în comparație cu strămoșii lor din Cretacicul comunist – adevăratul păianjen cu cruce Nicolae și văduva sa neagră, Elena –,Iliescu, Băsescu și Iohannis sînt dictatori de calitate inferioară, despoți mărunți, limitați de lozincile democrației, de mica anvergură personală și de propria lașitate. Dar pornirea spre autoritarism au demonstrat-o cu toții în diverse ocazii, cînd și-au dezvelit mugurii turbați ai arbitrariului, ca să nu le spunem gheare și colți.
Din atîția ani de stagnare românească se nasc întrebări. Are nevoie România de un dictator ceva mai vioi pentru a se lăsa împinsă înainte? Se cere, oare, un despot „luminat”, cu vederi europene, pentru a recupera cele trei decenii de lîncezeală? O mînă forte să fie ceea ce-i lipsește cu adevărat acestei țări ca să se adune din praful nesfîrșitelor sfade și să se apuce de făcut ceva? E cazul ca decizia politică să fie simplificată pentru a scăpa de timpii morți? E nevoie să i se dea unui om, președinte sau premier, puteri extinse prin Constituție, pentru ca România să progreseze, în sfîrșit?
În democrațiile antice, dictatura a fost un factor de progres. Senatul Romei, atunci cînd barbarii aglomerau prea tare frontierele republicii, învestea cu puteri depline un bărbat, adesea general, ca să se ocupe de război. Dictatorul, așa cum era numit oficial, sărea peste birocrație și făcea totul mai repede: organiza armata, construia drumuri, recruta soldați, rechiziționa provizii și-i rezolva pe năvălitori. Se mișca mai repede decît ar fi făcut-o instituțiile prin dezbateri. Lucrurile evoluau accelerat sub autoritatea imperativă, progresau mai ușor, mergeau mai bine. Rămînea uneori de rezolvat problema îndepărtării dictatorului, care arareori înapoia puterea încredințată, dar pe atunci violența avea răspunsuri la orice întrebare. Împărații care au concentrat puterea au adus Romei, o vreme, mai multă dezvoltare și mai multe teritorii decît epoca deliberativă a republicii.
Statele care au ajuns mari puteri au forțat răbdarea istoriei și au călcat toate regulile care azi frînează dezvoltarea celorlalți. După revoluția industrială din secolele XVIII-XIX, Franța, Germania, Anglia și Țările de Jos, apoi țările nordice și Italia, ca să nu mai punem la socoteală SUA, și-au dezvoltat economiile, pînă la sfîrșitul anilor ’70, fără să le pese de deficit, protejîndu-și piața internă cu taxe vamale, ocrotindu-și industriile strategice, pe care nici o finanțare privată nu le-ar fi putut suporta. După ce au atins acel nivel de soliditate economică și de competitivitate la export care nu putea fi atins de restul lumii, au fabricat reguli. Noi ne-am petrecut acele perioade faste pentru economia occidentală căutîndu-ne nod în papură și scufundîndu-ne, apoi, în comunism. Iar atunci cînd am ieșit din lunga ședere pe loc, decalajul față de Occident nu doar se mărise, ci era și apărat de reguli noi.
România ar putea recupera la capitolele economie și moral dacă ar obține doi ani dispensă pentru deficit, ca Franța, Spania, Italia și Germania, și dacă ar ști să-și negocieze drepturi și libertăți egale cu ale colegilor din UE în chestiunea protecției domeniilor strategice sau a piețelor din Est. Ar fi de ajutor ca România să nu se saboteze singură, repetîndu-și, prin lideri slabi, că trebuie să menținem gradul de îndatorare la standarde ceaușiste, să nu cumva să ieșim din graficele birocrației UE și să tulburăm proporția de aur a cifrelor stabilite de alții. Pentru asta, însă, e nevoie, pe lîngă o înțelegere a mersului lumii, de o voce răspicată și de un nemăsurat curaj. Poate fi aceasta vocea unui despot luminat? Poate o concentrare constituțională de autoritate să grăbească dezvoltarea?
Dacă ne uităm cu atenție la statele pe care le invidiem, vedem că mîna forte e acceptată în zonele de dinamică mare a puterii. Trump nu are opreliști legale în economie, unde acționează ca un buldozer, decide investiții uriașe în infrastructura internă și obține rezultate consistente. Macron decide autoritarist politica externă și militară a Franței, fără mari comentarii parlamentare sau guvernamentale, fapt care readuce Franța în prim-planul puterii europene. Merkel decide peste capul Parlamentului, al președintelui, al neamțului de rînd și al celorlalte state cîți refugiați trebuie să ducă în spinare fiecare european. Punctual, mîna forte mișcă lucrurile, autoritarismul aduce progres și dezvoltare.
Despotismul vestic are, însă, supape mari. Liderii sînt produsul unei culturi cu un înalt simț al prevenției. Acolo, oamenii cunosc bine măsura. Dictatura pozitivă lucrează cu folos, pe domenii, dozată de reguli ferme și autocenzura naturală. La noi, în schimb, recrutarea s-ar face pe un stoc de cadre slabe, măcinate de ambiții personale și precaritate intelectuală, fără să mai socotim pieptănătura de intelligence a unora. Dictatorul român rămîne o idee a viitorului îndepărtat. Pe termen scurt trebuie să ne mulțumim cu ideea rotației proștilor, și aia, se pare, prea solicitantă.