De ce mai votăm? Cât de mare să fie voința noastră de autoamăgire încât să mai credem că votul nostru contează cu adevărat?
Cât de ipocriți putem fi ca să mai folosim cuvinte precum democrație, când, de fapt, la auzul acestui cuvânt ar trebui să plecăm stânjeniți capul, uitându-ne în pământ?
Democrația presupune transparență, acces la informație neîngrădit pentru toți cetățenii cu drept de vot, eliminarea secretelor din viața publică și așa mai departe. Nu este cazul la noi. Aici, orice vremelnic trepăduș își secretizează excesele, jafurile, și nimeni nu se revoltă. Președintele declară că banii pe care-i cheltuiește pe deplasările în străinătate nu trebuie aduși la cunoștința plătitorilor de taxe, iar lumea îl aplaudă. „Ce-i, sărakilor? Nu vă place avionul președintelui? Voiați să zboare cu un avion de hârtie?“
N-avem nimic de ascuns, ca națiune, suntem deschiși, lasă-i pe ăștia să ne violeze corespondența electronică, să ne asculte telefoanele, să ne monitorizeze deplasările, dar, hei, de ce ne-ar interesa cu ce se ocupă demnitarii aleși sau numiți? Să-i lăsăm în pace, să nu-i tulburăm, este normal să existe și niște secrete în țara asta.
În țara în care Serviciul de Informații Externe are voie, legal, să dețină societăți comerciale prin care să-și asigure fonduri, exploatând informații pe care, de multe ori, le obține ilegal, în țara în care Serviciul Român de Informații n-are voie legal, dar controlează societăți comerciale și, uneori, domenii întregi ale economiei, ei bine, într-o astfel de țară pare absolut normal ca aleșii poporului să nu mai fie cu adevărat aleși, ci impuși întru alegere.
Până acum, cel puțin, s-a mai mimat câte ceva. Ne-am mai făcut că ne jucăm de-a alegerile, dar dorința de disimulare pare a fi dispărut complet. Totul este la vedere, pe față, fără ascunzișuri.
Politica românească este din ce în ce mai plină de fii și fiice, deja și de nepoți de ofițeri ai Securității comuniste. Afacerile românești la fel. Orizontul 2024 se vede populat, din ce în ce mai clar, cu candidați prezidențiali strâns legați de serviciile de informații: o procuroare, apropiată colaboratoare a Serviciilor în imixtiuni neconstituționale în actul de justiție, un fiu de general, iar, de azi încolo, un fost șef al unui serviciu de informații…
Dar noi, civilii? Noi vom avea candidat? Sau deja s-a instaurat dinastia securicilor?
De fapt, trăim o iluzie. Nu, România nici măcar nu are servicii secrete! Serviciile secrete au o țară numită România.