Ea frămînta o pîine,
iar eu eram flămînd,
murea în mine-un cîine
și se năștea un sfînt
ce-mi prorocea că mîine
pe ea am s-o frămînt.
Era atît de albă
că am crezut c-a nins,
ca un cîrcel de nalbă
spre dînsa m-am întins
și-aveam un cui în talpă:
sînt eu ori sînt alt ins?
,,Vreți să gustați?!“, îmi spuse.
,,Desigur, am să gust…“
și am simțit, Iisuse,
că storc un tainic must
din viile apuse
ca stilul meu vetust.
Era-nceputul lumii
ascuns în coca ei,
primul oftat al Mumii
sedusă doar de zei,
cînd arta spurcăciunii
n-avea pe-atunci temei.
Azi, cînd din pîinea vieții
mai am puțin pesmet,
simt forma frumuseții
cum se destramă-ncet.
Degeaba rîd băieții!
Ei n-au decît borfet!