,,Credința zugrăvește icoanele-n biserici” – acest vers eminescian, ce definește puterea izbăvitoare a credinței capabile să înalțe arta mai presus de pensula zugravului, ar trebui scrijelit pe zidurile instituțiilor de tristețe din România, care experimentează pe noi binele făcut cu forța.
Zugravii oficiali ai fricii de moarte, bazîndu-se pe polițiștii sub acoperire și pe turnătorii care au reînflorit la sfîrșitul toamnei, le-au confiscat copiilor mingeași bătrînilor racla de argint a Maicii Parascheva, îndemnîndu-ne să stăm pitulați după mobilă, dacă vrem ca moartea, aflată sub înaltul lor patronaj, să nu afle adresele noastrecînd ne jucăm cu ea de-a v-ați ascunselea.
L-aș întreba pe Klaus Iohannis ce s-ar fi întîmplat dacă, printr-un concurs paranormal de împrejurări, un profesoraș român, ajuns cancelar al Germaniei, le-ar fi interzis credincioșilor protestanți pelerinajul la mǎnăstirea unde Luther l-a pocnit pe Satana cu o călimară între cornițe, sau dacă un căpșunar ortodox, uns staroste al Sănătății în patria de origine a lui Raed Arafat, i-ar fi priponit de glie pe musulmani, împiedicîndu-i să se învîrtă în jurul pietrei negre căzute la Mecca din paradis.
A fost nevoie ca unui chinez să i se facă poftă de-o supă de lilieci proaspeți ca să se trezească din adormire, castrat de glorie și de eroi, cel de-al treilearăzboi mondial, în care, luptîndu-ne cu noi înșine, asistăm neputincioși la bombardamentul mediatic al unor neaveniți dispuși să arunce în aer, într-o seară, teatrele, restaurantele și bisericile, umilind Epoca de Aur a lui Nea Nicu care n-a reușit să le pună chiar pe toate la pămînt.
Artist la micul dejun
Telali veneau cu metrul să măsoare
tarlalele lui Rembrandt și Breughel cel Bătrîn,
mînînd cirezi spre ramele cu fîn,
storcînd Van Gogh – ulei de floarea-soare.
Păreau dispuși să bărbierească broasca
și descojind biserici sorbeau albușul flasc,
examinîndu-i gălbenușul laic,
notîndu-și cît Iisus conține pasca,
cît Marx e lipsă-n stilul lui Van Dyck
și cît de greu îmi vine să mă nasc.
Spaima de Chit îngălbenise portul,
dar bănuind că totul e un mit,
strigau la noi că ne mănîncă nordul,
că sudul pare totuși adormit,
că nu ești spart, că n-ai dat încă ortul,
o, Chitul nostru brav și moscovit,
cîrpit cînd cu ziare, cînd cu chit,
înting cu pîine-n tine chiar eu, mortul.