Evrika

O panglică de asfalt șerpuiește prin vegetația uscată a Bulgariei. E același asfalt din 2002-2004, turnat pe bani europeni de preaderare: lat, fără gropi, indestructibil. Pe șosele nu e nimeni, vegetația submediteraneană nu mai ascunde echipajele dotate cu radar rusesc, ci doar gușteri, prepelițe și bursuci. Mici cadavre de animale, izbite de mașini, se usucă la soare. Nici urmă de virus: a dispărut odată cu oamenii. Oficialii de la Sofia l-au restrîns la condiția de ipoteză și l-au ferecat în rectificarea bugetară, ca să permită trecerea binefăcătoare a caravanelor cu turiști români.

Străbaterea Moesiei Inferior de la nord la sud e acum încă și mai ușoară, fiindcă ceea ce acum doi-trei ani era un drum național a devenit drum expres sau autostradă. Încet-încet, din mitul castraveciorilor murați și din industria uleiului de trandafiri a răsărit o infrastructură care mătură pe jos cu drumurile românești. Spre deosebire de noi, bulgarii n-au opus rezistență progresului elementar și au furat din bugetul de stat fără să se atingă de infrastructura rutieră. Azi, Bulgaria poate fi traversată mai repede decît cartierele Rahova și Pantelimon.

În Grecia, asfaltul reprezintă o exagerare. Grecii au turnat bitum și pe vechile cărări ale trecătorilor de capre. În Tracia și Macedonia sînt autostrăzi și drumuri expres pe care, atunci cînd nu circulă românii, se poate dormi de-a curmezișul fără riscul de a fi deranjat. Sînt, probabil, mai multe șosele decît mașini. Te întrebi cînd vor începe să asfalteze marea.

După anul cu pandemie, anul 2021 arată ceva mai bine în ochii națiunii elene, născută să trîndăvească sub măslini și să aștepte turiștii. Nu însă atît de bine, fiindcă tulpina Delta prinde rădăcini tot mai adînci în Arhipelag. Restricțiile impuse de statele occidentale la întoarcere au oprit fluxul de nemți, britanici și francezi, dar au eliberat terenul pentru popoare mai primitive și mai nepăsătoare în fața morții. Așa că pe țărmul de nord, în Halkidiki, Kavala, Salonic și în insula Thassos, pămîntul a fost pîrjolit de invazia celor mai viteji dintre traci. Sîrbii, bulgarii, dar mai ales românii au pus stăpînire pe locurile abandonate și și-au deșertat civilizația la fiecare colț de plajă. Această năvală a mîncătorilor de gyros a salvat de la moarte micul comerț de tavernă și pensiune, dar a lăsat în suferință etajele superioare din HoReCa, alea cu hotel, cu restaurant, cu rezervare și factură. În plus, grecii se întreabă dacă nu cumva gălăgioasele triburi sărace din Moesia sînt cele care au pus pe fugă alamanii, longobarzii, francii și helveții, paralizînd pe termen lung principala industrie din Marea Egee.

Oricum ar fi, în teritoriile grecești ocupate, limba română e pe cale de dispariție. Chiar dacă e prezentă pe meniuri și în vocabularul chelnerilor albanezi și bulgari, româna a început să se piardă. Românii sînt atît de mulți încît au început să se simtă stînjeniți de propria gălăgie. Manelele și muile care străbăteau altădată plajele de la un capăt la altul, nesfîrșita hăhăială șmecherită ce acoperea zgomotul valurilor și al străduțelor de comerț s-au redus simțitor. Românii au dobîndit conștiința propriei bădărănii și au dat sonorul mai încet. Grupurile se detectează reciproc și amuțesc, ca să nu își trădeze originea. Aparent, din această rușine de gintă se nasc bunele maniere. O minunată muțenie românească se întinde peste nisip și taverne. Vorbirea moderată stă la baza gesturilor reținute. Românii se civilizează în tăcere, sub presiunea unei lucidități pe care au descoperit-o singuri.

Ce proiect fermecător ar fi fost alianța celor trei mări și celor trei țări, cu România, Bulgaria și Grecia în rolurile principale! Ce planuri integrate de infrastructură și turism s-ar fi putut dezvolta! Ce proiecte strategice de comerț, producție și piață s-ar fi putut pune în funcțiune și, mai ales, ce finanțări europene s-ar fi putut obține! Dacii la nord, aheii la sud și, la mijloc, imperiul bulgar al lui Petru și Asan. Nici Mihai Viteazul nu putea visa mai mult.