Scuip sînge ca Bălcescu și nu sînt în Sicilia
să-mi scurm în cimitirul săracilor culcuș.
Goniți-mă cu pietre să întregesc familia
celor cu țara-n traistă, de sila voastră duși.
Cînd l-ați extras pe Cuza ca pe un dop, din sticlă,
cu țeava puștii-n gură, direct din așternut,
rînjea spre voi destinul cu dinții săi de viplă
că a durat credința în domn cît un strănut.
Cu sîmburi de măslină, scuipați pe jos în crîșmă,
chiar și pe Caragiale ați vrut să-l răsturnați,
poate mai mult în glumă, dar eu de-acum tîrîș mă
duc să-i cer iertare într-un rai de exilați,
unde Cioran se plimbă senin pe Coasta Boacii
pe care i-a adus-o chiar Domnul din Sibiu,
să nu-l mai chinuiască în somn toți vîrcolacii
silei de sine însuși și spaimei de-a fi viu.
În sunet de fanfară-ați ciordit Cadrilaterul,
dar v-ați pișat în capul cărunt al lui Brâncuși,
cînd făcînd pact cu moartea v-a dat atelierul…
Azi lingeți mîna Franței la sfintele lui uși.
Spre cetele de îngeri rămase fără țară
veniți și voi cu pîine și sare și cu ploști,
să vă spălați rușinea, că poate vă iertară…
Da’ mi strigă Caragiale: „Lasă-i să moară proști!“.
