O scînteie a întîlnit un burete și 31 de tineri sînt deja morți. Alți 90 se luptă pentru viața lor de dinainte, care nu va mai fi niciodată la fel, sau nu va mai fi deloc.
Chiar dacă se vor ignifuga stîlpii și tavanele din cluburi, moartea va ști să se strecoare. Moartea are portițe, intrări și coridoare prin care poate trece în fiecare zi, tîrînd cu ea, la o adică, pe oricine. Generația 18-40, acea parte a ei decuplată de manele, își trăiește muzica în măruntaiele Bucureștiului. Se adună în subsoluri inundate de fum, în hale cu ușile zidite, în săli dărăpănate, din care noaptea și boxele știu să facă spații de concert. Igrasia, cablurile neizolate, cutremurul care ar putea lovi, flăcările care ar putea izbucni nu se văd din cauza atmosferei. În aceste cluburi-capcană nu vrea nimeni să omoare pe nimeni. E doar un troc universal cu neglijența, un contract fatal căruia nimeni nu-i citește vreodată clauzele. În România, viața e o improvizație.
Toată lumea îi mulțumește SMURD-ului, dar SMURD-ul a venit mai tîrziu decît cerea legenda lui. Poliția a fost paralizată, pompierii dezorientați și fără echipamentul complet, Salvările prea puține în minutele importante. Fără acel eroism disperat al răniților și al personalului medical, focul ar fi omorît mai mulți. Oamenii, ca întotdeauna, au fost mai buni ca sistemul, individul a surclasat autoritatea.
E un lucru pe care noi, cei care trăim aici, îl tot uităm: Guvernul, instituțiile publice și toate formele de autoritate locală sau centrală funcționează cîtă vreme nu există crize, cîtă vreme lucrurile merg de la sine. La primul viscol serios, la primul incendiu în maternitate – ca să nu pomenim de un cutremur, o epidemie sau un atac terorist –, aceste instituții clachează. Credința noastră că ele ne salvează seamănă cu rugăciunea ortodoxă, adică se bazează pe o nevoie mai puternică decît satisfacerea ei.
Trăim într-o lume improvizată și nesigură, clădită de noi înșine cu neatenție și delăsare. Mica hoție și marea corupție, incompetența și nepotismul, turnătoria și securismul sînt, toate, rezultatul felului nostru indolent și superficial de a ne comporta ca indivizi.
Poate că n-ar fi rău să înțelegem, pînă la urmă, că sîntem pe cont propriu. Singurii responsabili și singurii salvatori. Singurii fără de care tot ceea ce numim stat, țară, economie n-ar exista.
O lume strîmbă și precară, care-și va lăsa și pe mai departe tinerii să moară, nu poate fi îndreptată doar cu mesaje de regret pe Facebook și acuzînd la nesfîrșit autoritățile. Lumea asta se îndreaptă îndreptîndu-ne, mai întîi, noi. Îndreptîndu-ne, de pildă, spre stradă și spre forme mai clare de exprimare. Conștiința de sine se dobîndește în piețe, curajul se măsoară pe teren.
Poate că e rîndul Generației Arse să facă ceea ce a făcut Generația Pieței.