În mahalalele istoriei

Sper că Andrei Pleșu n-a fost atît de naiv încît să-și închipuie că, scriind o carte despre îngeri, dracul va sta cu mîinile în sîn și îl va ierta. Cu atît mai mult cu cît, și înainte de ’89, Aghiuță l-a mai plesnit cu coada peste dește în clipa cînd își înmuia pana în azur.

Pe plaiurile noastre răsăritene, dracul n-a purtat pantofi cu scîrț ca-n Thomas Mann și nici nu s-a pisicit ca-n Moscova lui Bulgakov.

Chinuit de mahalagioaica Acrivița, fata lui Hagi Cănuță, Kir Ianulea a scăpat din menajeria lui Caragiale și nu s-a mai întors la Talpa Iadului, de vreme ce, în toamna anului 1988, Andrei Pleșu l-a auzit glăsuind în cabinetul tovarășului Bondrea.

În cadrul orei de înfierare și muștruluială că s-a înhăitat cu subsemnatul ca să-i punem lui Nea Nicu o scrisoare cu efect întîrziat sub noadă, Michiduță, cu penelul limbii de activist, l-a zugrăvit astfel: „Ești un mărăcine răsărit în grădina cu flori a comunismului!”. Și de atunci încoace, ghimpii săi au continuat să provoace alergii și cîinii mioritici să-i poarte cu ciudă ciulinii în coadă.

Și ca să scap eu însumi de povara unui adevăr ulcerat, aș aminti că, în primăvara lui ’89, înaintea exilului de la Tescani, Ucigă-l Toaca a mai grăit o dată, luînd în chirie limba dulce a lui Gabriel Liiceanu: „Știi cum ai greșit tu, Andrei? Închipuiește-ți că stînd noi aici, în curte la tine, și discutînd lucruri fundamentale, trece pe stradă golanul de Dinescu și tu te iei după el, lăsîndu-mă singur și mofluz, cu Critica raţiunii pure în brațe!”.

Greșind continuu, Andrei Pleșu a plătit continuu.

Ar fi nedrept totuși să-i punem dracului în cîrcă toate păcatele pe care atelierul lui de îngeri n-a reușit să le repare.

După ce Caragiale a demonstrat că mahalaua noastră, mîndră și românească, l-a putut umili pînă și pe agentul acoperit al Infernului, nu ne mai miră că unui artist înnăscut, care nu-și poate stăpîni inteligența subversivă, i se aruncă în cap, de la ferestrele unor televiziuni, zoaiele acestei lumi ieșite din țîțîni.

P.S. Pentru că ni s-au cam răcit cafelele de cînd nu ne-am mai văzut, așez în oglinda acestui text o poezie comisă întru prietenia noastră:

Cafea în cenuşa imperiului

În mahalalele istoriei, acolo-i mustul
şi fleica
zarul
ceasul fără limbă.
Acolo ţarul
e un fel de neica
nu donator de sînge ci de limfă
căci sfinte-s porcul, cocina şi teica
şi fotbalul, Măria Sa, augustul…
Acolo libertatea-i o prostie,
încurcă-lume
măcinînd degeaba.
E-o ţară cu miros de băcănie,
e-o închisoare bună pentru glume.
Tristeţe, facem tîrgul? – Bate laba!

Hai, intră cu fanfara-n labirint
să ieşi cu minotauru-n conserve.
Nu ştii că toate miturile mint?
Ce Sparta? Ce Atena? Ce Corint?
Hai, taie-o scurt şi vezi să nu te-observe.

Să crească marea?
Fie!
Nu şi preţul.
Pe datorie:
sarea
şi nutreţul.
Unde-i imperiul?
Dracul şi piperul
l-au înţărcat şi i-au legat buricul.
Cu tot cu apă l-au zvîrlit din scaldă.
Barbarii i-au făcut de mult safteaua.
Scurmă-i cenuşa, vezi dacă e caldă.
Pune ibricul.
Să ne bem cafeaua.