Pas cu pas, Klaus Iohannis se apropie de frontiera unui vis nebun: șefia Europei. Gravitația astrală, care l-a plimbat prin funcții ca pe un meteorit mut, îl împinge acum către președinția Consiliului European. Pare o glumă, dar nu e. Europa lucrului bine făcut e mai aproape decît își imaginează europenii.
Cu țara s-a cam lămurit președintele. Proiectul lui de odihnă politică nu-i de nasul ei. România e prea iute: dai s-o modernizezi și ea – țuști! E genul de țară nerăbdătoare, care spune poanta înainte să începi tu bancul. N-o poți mulțumi doar privind-o cu atenție și îngrijorare. În plus, e obraznică, obositoare și poate deveni periculoasă: nici nu știi cînd începe un procuror să-ți numere casele așa cum i-au numărat lui Năstase blocul.
În schimb, dinspre Bruxelles bate un vînt calm și optimist. Jean-Claude Juncker îl place pe președintele nostru și îl sprijină cu toată rețeaua lui de bancheri luxemburghezi. În ducat se vorbește un fel de germană a sașilor, așa că, atunci cînd stau la taclale cu Iohannis, lobbyștii și ducesele paradisului fiscal au acea tresărire de rudenie pe care o avem noi cînd vorbim cu moldovenii de peste Prut.
Summit-ul UE de la Sibiu, din martie 2019, anunțat de Juncker acum cinci luni, e un fel de chef al pețitorilor, unde cei 27 de șefi de stat și de guvern așteaptă instrucțiunile nașului Jean-Claude. România va deține atunci președinția Consiliului Uniunii Europene, deci drumurile lui Iohannis la Bruxelles-Luxemburg-Strasbourg nu vor duce lipsă de motiv.
Consiliul European e o instituție lentă, cu obiective vagi și îndepărtate, cu program lejer, bazat pe călătorii, cu doar patru întruniri ordinare pe an, cu un aparat birocratic perfect, capabil să satisfacă orice capriciu european, de la bonusul de pensie al lui Van Rompuy și lecțiile de engleză ale lui Donald Tusk la nevoia de week-end a unui nou președinte din Est.
Comisia Europeană, adică guvernul Europei, e o structură executivă permanentă și are președinția rezervată doar candidaților din Vest. Președinția Consiliului European, în schimb, a început să fie privită ca un fel de compensație acordată statelor din periferie. Pentru cineva ca Tusk sau ca Iohannis, cîștigul de prestigiu e imens. Echivalează cu dobîndirea unui pașaport politic european la cel mai înalt nivel. Întrece cu mult oferta politică a țării-mamă. În ceea ce privește oferta financiară, veștile sînt și mai bune. Iohannis trebuie să-și înmulțească salariul de la Cotroceni cu șapte. Mandatul ține doi ani și jumătate la Bruxelles, dar, de regulă, se dublează și ajunge la cinci. Despre pensie, atît e de spus: Iohannis ar muri bogat.
Din punctul de vedere al candidatului Iohannis, Consiliul European e mult mai convenabil decît Cotroceniul. E mai convenabil și pentru România, care ar împușca doi iepuri dintr-un foc: ar ieși din criza de imaginație a celor două mandate prezidențiale la rînd și ar urca în liga frecventabilă, pe unul din piscurile politice ale lumii. Șansa de a prinde această poziție de extremă demnitate politică e acută, unică și netransmisibilă. Adică e acum, e o dată și e Klaus Iohannis. Nimeni altcineva nu va beneficia de un sprijin asemănător din partea Comisiei și a Germaniei în viitorul apropiat.
Occidentul are tendința de a se da pe mîna marginalilor, de a se scufunda în zoaiele generozității sale, de a urma coborîșul discriminării pozitive pînă la poarta iadului egalitarist. Să profităm, zic.