Biciclistul din Bangladesh a făcut de rîs măreața luptă cu invadatorii. Cînd tînărul fascist cu vocea în formare i-a dat un pumn la semafor, imigrantul l-a privit calm. În țara de unde venea privise tigri, cobre, uragane, inundații, foamete, epidemii. Dacă nu apărea polițistul în civil, probabil că l-ar fi îmbrățișat pe agresor, cuprins de milă.
Ca să încheie demonstrația propriei prostii, AUR avea nevoie de un episod grotesc. Iar deputatul Dan Tănasă i l-a oferit, asmuțind armata arhanghelului Mihail, activă pe TikTok, asupra livratorilor de pizza. Față de inamicul vag de la Paris și Bruxelles, acum exista o țintă clară, în carne și oase. Muncitorii din Orientul îndepărtat, pedalînd cu rucsacul galben în spate, erau la o lungime de pumn.
Celălalt măscărici cu diagonală, George Simion, a plusat și a pus problema expulzării nepalezilor, salutată pe rețele cu entuziasm. Lupta cu invadatorii, însă, deși menită să apere patria, a fost scurtă și ridicolă, căci primul ei soldat a dat bir cu fugiții și a cerut s-o sune pe mă-sa.
Cu toate astea, pe rețelele sociale mustește o ură disproporționată împotriva bieților livratori, a „nigărilor“ care le aduc membrilor AUR la ușă, zi și noapte, pachetul cu mîncare românească. Dar cine sînt acești invadatori din Orientul îndepărtat? Suveraniștii îi confundă cu marea migrație musulmană din statele bogate ale Europei și le atribuie supraputeri: iau locurile de muncă ale românilor, umplu țara de droguri, de violență, de moschei, de terorism.
În realitate e taman pe dos. Spre deosebire de imigrația islamizată din Occident, unde numerele au șase-șapte zerouri și valul populațiilor nu e integrat, ci lăsat să fiarbă în periferiile marilor centre urbane, musafirii noștri abia trec de o sută și ceva de mii. Chiar dacă anual patronatele cer cam o sută de mii de vize de lucru, o mare parte din nou-veniți își iau tălpășița spre Vest în anul următor, sătui de meleagul dacic. La sfîrșitul lunii iunie 2025, în România se aflau cu acte valide 113.000 de muncitori alocați muncilor de jos. Cei mai mulți sînt din Nepal, urmați de cei din Sri Lanka, din India și Bangladesh. În majoritatea lor covîrșitoare sînt hinduiști (shivaiști, vishnuiști, shaktiști, smartiști) și budiști. Sînt formați, așadar, în religii pașnice și contemplative, în armonie cu natura și binele general, țintind fericirea, împlinirea, perfecțiunea și seninătatea cu mijloace blînde, zîmbet și tăcere. Venerează fluturi, vaci și flori, caută liniștea sufletului, se roagă în temple imaginare, decorate cu ghirlande și vorbe de înțelepciune, stau înțepeniți în poziții de yoga și visează în fumul bețigașelor aromate.
Iarăși, în contrast cu marile populații islamice campate în Occident, acești oameni pașnici vin la muncă prin proceduri legale, cu acte în regulă, pe baza unei cereri patronale, mediată de statul român. De multe ori cad pradă șantajului românesc, predau pașapoartele unor brute lacome și violente, sînt plătiți mai prost decît în contractele semnate la sosire. Dar umplu un gol major de mînă de lucru. Fac munci pe care puțini români sînt dispuși să le facă, iar dacă – să zicem în construcții – concurează cu forța de muncă locală, se supun unei legi a capitalului care caută costuri mai mici. Fără ei, ramuri importante din economie suferă, iar alături de ele suferă lenea românească, obișnuită de la o vreme cu serviciile Glovo.
Demența anti-imigranți nu e doar un foc aprins de AUR, ci arată o criză de identitate la nivelul profund al societății. România decade intelectual și moral cu o viteză pe care n-a mai atins-o decît la începutul comunismului. Prăbușirea educației în aproape două generații a atras după sine prăbușirea vitalității sociale, dispariția proceselor emulatoare, a competitivității. Acea energie bună care la un moment dat construia baraje și care mai tîrziu a reușit să răstoarne comunismul s-a dus pe copcă. Societatea s-a blegit și s-a prostit, și-a pierdut musculatura fizică, a făcut burtă și dependență de Internet. Dispărînd armata obligatorie, tineretul sătesc a pierdut ocazia să se disciplineze, să învețe o meserie și să-și găsească o utilitate socială, transformîndu-se într-un corp imigraționist derutat, rătăcind între munci de mizerie în Occident, Internet și periferia delincventă a orașelor interne. La fel, prăbușirea fotbalului a redus capacitatea stadioanelor de a mulge impulsivitatea unei categorii masculine lăsate fără provocări fizice. Societatea s-a trezit cu rezerve uriașe de agresivitate neutilizată, nedispersată prin supape sociale, iar în aceste bazine endocrine și nevrotice a început să clocotească ura. Sărăcia și dezamăgirea politică au accelerat procesul și iată o parte a societății căutîndu-și dușmani fizici fără să-i găsească.
Dan Tănasă și George Simion i-au îmbrîncit în calea suprastocului de ură pe bieții livratori Glovo, ca să adune popularitate. Să nu fi fost polițistul pe fază, acel pumn prăpădit dat biciclistului din Bangladesh s-ar fi viralizat ca o reușită. Alți suveraniști și-ar fi organizat filmări cu „nigări“ bătuți. Dar s-a întîmplat ca partea sănătoasă a societății să reacționeze neașteptat de bine, iar asta a tăiat, cel puțin pentru moment, elanul altor bătălii.
Filmulețul din Colentina arată un suveranism vorbăreț și ridicol, ros pe dedesubt de lașitate și prostie, pentru care nici mama lui, dacă ar răspunde la telefon, nu mai poate face nimic.