Trăim într-un film prost. Nu într-o dramă istorică, nu într-un thriller politic, nici măcar într-o satiră bine scrisă. Trăim într-un film cu scenariu incoerent, actorii sunt distribuiți greșit, iar personajele principale nu realizează gravitatea scenei.
Un film în care Klaus Iohannis ajunge, prin comparație, să pară vizionar. Aproape instituțional. Ceea ce, în sine, spune totul despre adâncimea prăbușirii.
România a intrat într-o zonă absurdă în care actualul președinte pare excedat de funcție, de moment și de responsabilitate. AUR, dintre toate partidele, pare singura formațiune coerentă în acțiunea politică. Nu responsabilă, nu frecventabilă, dar coerentă. Iar când extremismul pare coerent, problema este la ceilalți.
Suntem în realitatea în care Diana Șoșoacă se întâlnește cu Vladimir Putin la un forum economic și vorbește, în engleză, despre viitorul României. Viorica Dăncilă este invitată la Beijing pentru o întâlnire cu Xi Jinping, dar președintele României nu poate ajunge la Donald Trump. Diplomația românească a ajuns o caricatură, un amestec de complexe, improvizație și fotografii ratate.
Am ajuns în punctul în care Administrația Prezidențială angajează o firmă de lobby ca să facă ceea ce Ministerul de Externe ar fi trebuit să facă natural. Adică statul român își externalizează influența pentru că instituțiile care ar trebui să o producă sunt decorative. Avem ambasade, avem minister, dar când vine vorba de acces real, apelăm la intermediari. Statul român nu mai are mușchi diplomatic, așa că plătește un surogat.
În același timp, șeful unui partid care nu a mai prins Parlamentul, strivit între SOS și POT, este desemnat premier ca să facă un guvern tehnocrat. Deja nu mai vorbim despre politică, am ajuns să facem necromanție instituțională. Scoatem personaje din arhiva eșecurilor și le prezentăm ca soluții la criza în care ne aflăm.
După patru ani de război în Ucraina, România încă nu are granițele securizate. Drone rusești și ucrainene ajung ba la Galați, între blocuri, ba în Portul Constanța, lângă infrastructura critică. Iar în acest timp, șeful Armatei merge la DNA să explice mișmașuri de plutonier-major.
Filmul continuă, iar România este platoul de filmare.
Am semnat contracte de armament de miliarde. Am cumpărat tancuri Abrams atât de grele încât podurile României se uită la ele ca la o amenințare, nu ca la o capabilitate. Tratăm programul SAFE de înarmare europeană ca pe un cadou, nu ca pe un împrumut. România confundă înarmarea cu apărarea. A confundat contractele cu strategia. A confundat pozele și șepcile cu securitatea națională.
Se fac peste 18 luni de la anularea alegerilor prezidențiale, iar românii încă așteaptă explicațiile. Cine a greșit? Cine a știut? Cine a decis? Cine răspunde?
Se fac peste doi ani de la zborurile private, luxul obscen și țeapa Nordis, iar oamenii încă așteaptă arestări. A murit Ion Iliescu. Nici PSD nu se simte prea bine, dar dosarul Revoluției este încă pe rol. România are această capacitate grotescă de a-și îngropa personajele înainte să-și judece istoria.
De aceea, poate că Iohannis chiar a fost vizionar când a spus că România este un stat care a eșuat în misiunea de a-și proteja cetățenii. Doar că nu a fost o constatare. A fost un diagnostic rostit de unul dintre medicii care au asistat calm la degradarea pacientului.